„Ne unim cu Dumnezeu chemându-L acolo unde suntem, în neputinţele noastre“

Viaţa, care e plină de griji - lumea, părinţii, soţia, soţul, şeful, partidele, diavolul -, poate oare să ne despartă de Hristos? Nu, fiindcă iubirea şi relaţia dintre om şi Dumnezeu  nu se termină nicicând. Noi suntem flămânzi de-o dragoste care niciodată nu ne ajunge şi care ia forma dorului. Însă, care este răspunsul nostru la dorul lui Dumnezeu către noi, către fiecare? Ce deosebire este între dor şi dorinţă? Cum să ne unim mai trainic cu Hristos? La aceste nedumeriri a răspuns monahia Siluana Vlad, coordonatoarea Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Iaşi, invitata tinerilor la cea de-a doua conferinţă din Postul Mare, cu titlul „Cine mă desparte de Hristos?“.

Evenimentul s-a desfăşurat marţi, 25 martie 2014, în Aula Magna a Universităţii „Petre Andrei“ din Iaşi şi face parte din seria de conferinţe din această perioadă premergătoare Învierii Domnului, organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) - filiala Iaşi, sub genericul: „Omul contemporan, faţă în faţă cu Hristos“.

„De Hristos nu ne poate despărţi nimeni altcineva decât noi înşine“

Potrivit monahiei Siluana Vlad, în realitate, de Hristos nu ne poate despărţi nimeni altcineva decât noi înşine. „Eu sunt cea care mă despart pe mine de Hristos. Numai eu pot face asta. Diavolul poate să mă ispitească, să mă provoace; lumea poate să mă îndemne; oamenii mă pot împiedica, dar nu mă pot despărţi. Şi atunci când eu aleg să mă unesc cu Hristos, să folosesc puterea pe care am primit-o la Botez, nimic nu mă poate despărţi. Noi suntem uniţi cu Hristos pe veşnicie. Însă, dorinţele noastre sunt cele care ne despart sau ne unesc de cineva. Dorinţele omeneşti sunt cele care l-au despărţit pe om de Dumnezeu“, consideră monahia Siluana Vlad.

Sfântul Siluan spune la un moment dat că „dorinţa este cea care vrea lucruri, şi mânia este ca un câine care latră la cei care ne împiedică să ne împlinim dorinţele“.

Înainte de a primi ispita diavolului în Rai, mintea omului nu socotea, nu raţiona. Omul privea lucrurile şi vedea gândul lui Dumnezeu în ele şi de aceea n-avea nevoie să ţină minte, n-avea nevoie să înveţe. Mintea omului era conectată la Dumnezeu.

„Dorul este românesc şi dorinţele sunt internaţionale“

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său şi i-a dat capacitatea de a-şi lucra asemănarea, El fiind modelul omului. „Aşa cum un copil învaţă de la părinţi să mănânce, să se mişte, aşa învăţa şi omul de la Dumnezeu să devină ca El. În această relaţie firească, omul n-avea nicio dorinţă, nu avea nevoi, nu avea instincte, pentru că totul era dat, totul era desăvârşit“, afirmă maica Siluana Vlad. În momentul în care a căzut în ispită, vrăjmaşul a venit cu o nouă mentalitate, şi omul a început să socotească. Socotind, s-a despărţit de această minte prin care curgea cunoaşterea lui Dumnezeu direct în mintea lui. Dumnezeu i-a dat omului totuşi posibilitatea de a se ajuta, de a supravieţui în haina aceasta de piele.

Pe om îl uneşte cu Dumnezeu harul Lui, care este iubire, şi răspunsul omului, care este o iubire nesăturată, un dor. „Noi suntem însetaţi de-o iubire care niciodată nu ne ajunge. Suntem flămânzi de dragoste, de respect, de atenţie, şi acest lucru se vede după cum suferim, pentru că suntem plămădiţi dintr-o dragoste infinită. ‹‹Dorul este românesc şi dorinţele sunt internaţionale››, spunea Tudor Muşatescu. Deosebirea între dor şi dorinţă mi se pare fundamentală. Această putere a sufletului, prin care noi dorim acum ceea ce dorim, era în om de la început, dar sub formă de dor“, precizează maica Siluana Vlad.

„Cu dor am dorit să mănânc această cină cu voi“

Iubirea şi relaţia dintre om şi Dumnezeu nu se termină niciodată, pentru că omul nu ajunge să se contopească cu Dumnezeu, deoarece şi Dumnezeu, şi omul sunt persoane. Şi persoanele nu dispar, nu se topesc una în alta. Dumnezeu rămâne unit cu omul ca persoană prin lucrarea dumnezeiască numită pronie. Dragostea omenească se îmbolnăveşte pentru că doreşte să se contopească, să fie una cu celălalt. Ca să fie şi ea după chipul iubirii lui Dumnezeu, este nevoie ca mereu să existe o distanţă între cei doi: o distanţă destul de mică - ca să nu se piardă unul pe altul - şi destul de mare - ca să nu fuzioneze între ei.

Ce curge dinspre Dumnezeu spre om şi dinspre  om spre Dumnezeu în această distanţă care îi uneşte? „Iubirea, care are forma de dor. Pentru că nu e posesiune; este mereu un dor tot mai mare de Dumnezeu“, susţine invitata.

În Sfânta Scriptură,  Hristos le spune ucenicilor: „Cu dor am dorit să mănânc această cină cu voi“. „În momentul în care preotul iese cu sfântul potir, te cutremuri, gândind: ‹‹Hristos cu dor doreşte să mănânce cu mine această cină, cu dor doreşte să mă împărtăşesc cu El››. Şi când eu doresc să mă împărtăşesc, fără să-mi dau seama, adâncul meu aude acest dor şi îi răspunde. Dorinţa mea de a fi bun, de a mă împărtăşi, de a ierta, de a iubi pe aproapele, de a face binele este răspuns  la dorul lui Dumnezeu către mine. Aceasta este forma cea mai sănătoasă a dorinţei umane“, afirmă maica Siluana Vlad.

„Să ne lumineze Dumnezeu să ne creştem pruncii ca pe copiii Lui“

Potrivit sfinţiei sale, dorinţele noastre sunt cioburile, rămăşiţele  înglodate în sânge, în păcat, în mizerie, ale dorului nostru de Dumnezeu. Uneori ne gândim: dacă îmi iau maşină, dacă mă însor, dacă mă mărit, dacă termin facultatea, mă duc şi eu la biserică. Şi astfel amân întâlnirea cu Dumnezeu pentru că acum am o mulţime de lucru cu dorinţele care mă despart de Dumnezeu. „Orice aş dori, acela devine obiectul dorinţei mele, şi dacă un obiect este privit în sine, el este idol şi mă desparte de Dumnezeu. Eu însămi mă despart de Dumnezeu investindu-mi întreaga energie, inteligenţă şi creativitate - întreaga viaţă - în dorinţe. Ca părinţi, e important să nu ne dorim ca proprii copii să fie într-un anume fel, ci să le dorim să fie ocrotiţi şi conduşi de Dumnezeu, să fie luminaţi de El, şi pe noi să ne lumineze să-i creştem ca pe copiii Lui“, îndeamnă maica Siluana Vlad. 

Şi dorinţele noastre de a ne realiza, de a face carieră, de multe ori ne despart de Dumnezeu. Maica Siluana Vlad consideră că soluţia e să spunem: „Doamne, împlineşte Tu dorul meu, împlineşte Tu nevoia mea de a fi cineva“. „Această nevoie putem s-o împlinim dăruind-o noi. Când noi începem să dăm celuilalt importanţă, atenţie, oricine ar fi, totul se schimbă. Dăruind, vei dobândi. Şi ceea ce dăm, primim exponenţial mai mult. Ceea ce refuzăm, pierdem exponenţial mai mult“, afirmă invitata tinerilor.

„Hristos a venit să-mi transforme mie neputinţa în loc de întâlnire cu El“

Cum ne unim cu Hristos? Îndemnul maicii este să pornim de unde ne aflăm: „Noi ne unim cu Dumnezeu chemându-L acolo unde suntem. Iar dacă cineva spune: întâi să nu mai ai gânduri rele, să nu mai faci păcate şi pe urmă te vei întâlni cu Dumnezeu, să nu-l credeţi. Să-L chemăm pe Dumnezeu acolo unde suntem: ‹‹Doamne, uite ce dorinţă neruşinată am, vindecă-mă!››, ‹‹Doamne, uite ce păcat fac acum, ridică-l de la mine!››, ‹‹Doamne, pune dor în această dorinţă a mea, Doamne, dă-mi să simt dorul Tău››“.

Aşadar, în neputinţa noastră, indiferent ce este şi ce facem, să-L aducem pe Dumnezeu, deoarece  Hristos pentru aceasta a venit: să ne transforme  neputinţa în loc de întâlnire cu El. Şi orice gând rău să-L punem la picioarele Lui, cerând dorul Lui, cerând să ne vindece.

„Să medităm mai des la această rugăciune: Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fără de materie păcatele mele şi mă învredniceşte de desfătarea care este întru Tine, ca de amândouă veselindu-mă, să slăvesc, Bunule, venirea Ta. Să spunem: Doamne, dă-mi şi mie să mă îndulcesc cu dorul Tău,  aprinde dorul acesta în mine. Schimbă-mă, Doamne, uite cum sunt, schimbă-mă cu dragostea Ta“, a fost îndemnul de final al monahiei Siluana Vlad, coordonatoarea Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Iaşi.