Nevoia de viaţă creştină autentică

Despre Hristos s-a spus, încă din pruncia Sa pământeană, că va naşte împotriviri (Luca 2, 34). Mai târziu, El avea să mărturisească că a venit să arunce foc pe pământ (Luca 12, 49), să aducă sabia, nu pacea îndelung aşteptată (Matei 10, 34).

Biserica, în esenţa sa fiind o prelungire a lui Hristos în istorie, rămâne aceeaşi realitate care naşte împotrivire, care incendiază lumea, care taie şi sfărâmă orice duh de comoditate, conformism şi status quo.

Cu rare excepţii, Biserica primelor veacuri a trăit în această stare de „nebunie pentru evrei“ şi „sminteală pentru păgâni“ (I Cor. 1, 23). Totul era trăit în neconformitate cu spiritul vremii. Iubirea vrăjmaşilor, concepţia că murind pentru Hristos este calea înmulţirii numărului de creştini, calea spre fericire dobândită prin renunţarea la plăcere, avere şi putere crease o lume care răsturna temeliile lumii vechi.

Libertatea obţinută prin Edictul de la Milan a adus beneficii imense Bisericii creştine. A fost, în acelaşi timp, şi o mare provocare căreia mulţi creştini nu i-au putut face faţă. Apar „imperii creştine“, „societăţi creştine“; totul este impregnat de creştinism: politica, armata, administraţia, economia, educaţia etc. Hristos, însă, cu al Său foc, cu a Sa sabie, cu a Sa Cruce dătătoare de Înviere nu mai este înţeles şi trăit ca în perioada pre-constantiniană. Acesta era paradoxul: creştinismul învinsese, dar Hristos Cel smerit, Cel jertfelnic, Cel iubitor de vrăjmaşi era, adesea, alungat din cetate.

Avem nevoie de arhierei, preoţi de parohie şi vieţuitori de mănăstire care să trăiască „viaţa în Hristos“ în mod autentic

În acest moment au apărut monahii. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a rânduit ca viaţa creştină autentică, trăită în arenele persecuţiilor, să-şi găsească un alt loc de manifestare: singurătatea pustiei.

În interiorul imperiului creştin, creştinii încercau să trăiască taina credinţei cât mai intens cu putinţă. Euharistia, caritatea, misiunea printre păgâni şi eretici, viaţa curată de familie constituiau elemente şi focare de intensă viaţă creştină. Presiunea exercitată de acomodarea creştinismului la „cerinţele vremii“ a făcut, totuşi, ca „viaţa în Hristos“ în adevăratul sens al cuvântului să devină de neatins întru totul pentru cei mai mulţi creştini. Cazuri de „Petru şi Andrei“ (Matei 4, 19) care-şi lasă corăbiile pline de bogăţie şi-L urmează necondiţionat pe Hristos erau din ce în ce mai rare. Anania şi Safira (F.A. 5, 1-10) se regăseau în mulţi creştini care trăiau o viaţă dublă: creştină în aparenţă, necreştină sau insuficient creştină în realitate.

Putem afirma cu certitudine că vremurile pe care le trăim, ca fii şi fiice ale Bisericii lui Hristos din România de azi, sunt asemănătoare celor de după persecuţiile romane împotriva creştinilor. Acum, ca şi atunci, Biserica se bucură de libertate, construim biserici de parohie şi mănăstiri, aşezăminte de caritate şi educaţie, religia se predă în şcoală, preoţii sunt prezenţi în spitale, armată sau penitenciare. Cu toate acestea, provocările la adresa Bisericii sunt imense. Persecuţia nesângeroasă, neconstrângătoare fizic a secularizării, sub toate formele ei, face multe victime între creştini. La o analiză de suprafaţă, societatea românească actuală ar avea o înfăţişare creştină. Sondajele de opinie arată că românii sunt cel mai religios popor european. La noi, Biserica se bucură de cea mai mare încredere. Totul pare ideal. După perioada de persecuţie a Bisericii sub regimul totalitar ateu, cu mii de victime între preoţi şi călugări şi cu biserici dărâmate, acum ar fi vremea Bisericii.

O analiză atentă  a ceea ce se petrece real, nu imaginar, în societatea românească, în aparenţă creştină, mărturiseşte tocmai contrariul, şi anume despre drama avorturilor, tragedia divorţurilor, înmulţirea sinuciderilor, generalizarea desfrâului, invazia sectelor etc.

Un pericol mare îl constituie, de asemenea, o anumită comoditate, „căldiceală“ ar spune Apocalipsa, a unora dintre creştini. Această comoditate se manifestă prin atitudini sincretiste în materie de credinţă, prin compromisuri morale. Pe de altă parte, se observă la unii monahi şi preoţi de parohie şi, din ce în ce mai mult, la unii credincioşi, manifestări de intransigenţă violentă şi exclusivism care nu au nimic în comun cu datoria sfântă de a apăra, chiar cu preţul vieţii, integritatea doctrinară a Sfintei Biserici Ortodoxe.

În acest context, avem nevoie ca de aer de arhierei, preoţi de parohie şi vieţuitori de mănăstire care să trăiască „viaţa în Hristos“ în mod autentic, adică smerit, luminat şi jertfelnic. Este absolut necesar ca Taina Sfintei Evanghelii, adică Întruparea, Viaţa, Moartea şi Învierea lui Hristos, să fie trăită până la ultimele ei consecinţe de către cel ce doreşte să fie fiu al Bisericii. Ceea ce mărturisesc Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi este pentru un creştin „Cale, Adevăr şi Viaţă“ în orice manifestare a sa. Atât în viaţa de familie, cât şi în activitatea politică, economică, educaţională sau, în general, socială, creştinul este chemat să înţeleagă unicitatea adevărului care este Hristos şi să vieţuiască în consecinţă. Această atitudine nu exclude capacitatea de a accepta pe celălalt, puterea de a-i înţelege şi ierta slăbiciunile, de a sesiza ce este bun şi frumos în viaţa şi credinţa lui. (*Intertitlul aparţine redacţiei)