O moară de apă din Dobrogea a devenit microhidrocentrală

▲ Singura moară de apă funcţională din Dobrogea a fost transformată în microhidrocentrală ▲ Proprietarul ei se chinuie din 1988 să o repună pe picioare după ce comuniştii au dărâmat-o, însă, abia în 2005 a început să funcţioneze la capacitate maximă ▲ Ultimii bani de care a fost nevoie pentru transformarea ei în microhidrocentrală au fost strânşi după câţiva ani de muncă în Italia ▲ Înainte de a veni comuniştii la putere, în Dobrogea erau câteva sute de mori, însă aproape toate au fost dărâmate ▲

Proprietarii singurei mori de apă funcţionale în Dobrogea, refăcută în ultimii 20 de ani, doresc să o folosească şi ca microcentrală electrică şi gater pentru tăiat lemne. În localităţile din Delta Dunării, în secolul trecut, conform lucrării „Analele ştiinţifice“, de Eugenia Iacovici, au existat 62 de mori de vânt, iar în localităţile din zona de terasă a judeţului Tulcea - 240 de mori de apă şi de vânt, cele mai multe, respectiv 40, funcţionând în municipiul Tulcea. Dintre acestea, în momentul de faţă, potrivit specialistului din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale (ICEM) din Tulcea, Valeriu Leonov, mai există doar două mori de vânt şi două de apă, doar una dintre ele încă funcţionând. „Colectivizarea a fost una dintre principalele cauze ale dispariţiei morăritului tradiţi-o-nal, atât în Tulcea, cât şi în restul ţării. În plus, în locurile unde nu s-au înfiinţat CAP-urile, cum este cazul localităţii Caraorman din Deltă, morăritul a fost abandonat din cauza impozitelor foarte mari pe care proprietarul era obligat să le plătească statului. De asemenea, conform Legii 119 din 1948, au fost naţionalizate morile cu o capacitate ma-ximă de o tonă pe zi“, a declarat Valeriu Leonov.

Potrivit acestuia, în Valea Teilor, în locul numit Valea Lodzovei, erau 15 mori de apă, cea a familiei Nucă, cumpărată de la un grec din comuna Izvoarele, fiind singura din zonă care avea întreaga roată din metal. „Comuniştii au venit cu buldozerul peste moară şi au dărâmat-o în apă. Au vrut să scoată şi roata de metal din pământ, dar nu au reuşit, iar Ştefan Nucă a ridicat-o din nou. Mi-a spus că visa noaptea cum trebuie să facă moara la care lucra odată tatăl lui, că simţea o chemare puternică ce nu-i dădea pace până când nu a terminat-o“, afirmă Valeriu Leonov.

Muncă la moară începând cu 1988

Lucrările de realizare a noii mori au început în 1988 şi au fost foarte dificile din cauza apelor mari, trei ani mai târziu fiind finalizate de Ştefan Nucă şi fiul său, Valerică Nucă. „A fost o muncă de sclav. Veneau apele mari şi luau tot ce construiam. Am făcut cu hârleţul, apoi, un şanţ şi am scăpat de ele. Când am terminat, tatăl meu l-a adus la moară pe bunicul, care era bolnav. Ne-am dus să dăm drumul la apă, ca să pornească moara, şi când ne-am întors, el era căzut, pe jos, privind la moară. A avut o emoţie atât de mare când a văzut moara făcută după atâţia ani că a îmbrăţişat pământul şi a plâns“, îşi aminteşte Valerică Nucă. Valerică Nucă are 20 de ani, iar în ultimii trei a muncit în Italia să strângă bani pentru a-şi ajuta tatăl să-şi împlinească visul. „Vrem să facem din această moară o microcentrală electrică şi gater pentru tăiat lemne. E greu şi nu avem încă bani destui, dar mergem mai departe cu bunul Dumnezeu“, a mai spus Valerică Nucă. Din 1991, atunci când moara a funcţionat pentru prima dată, ea a fost refăcută de două ori, din cauză că din ea dispăreau materiale care erau, cel mai probabil, vândute de hoţi la fier vechi. Abia în 2005, moara a început să funcţioneze normal, capacitatea ei fiind de 100 de kilograme de uruială din porumb, grâu şi făină, pe oră. Ştefan Nucă şi fiul său locuiesc în cea mai mare parte a anului la moară, acolo unde au şi o grădină de legume şi o livadă.