Părintele Octavian Stoica, om al rugăciunii cu viaţă pilduitoare

La Biserica „Sfântul Dumitru“ - Misai din Iaşi a fost înmormântat ieri, 25 august 2014, părintele Octavian Stoica, slujitor la acest sfânt locaş. Slujba Înmormântării a fost săvârşită de Preasfinţitul Părinte Calinic Botoşăneanul în locaşul de închinăciune în care vrednicul slujitor a înălţat rugăciuni în ultimii ani. Cu acest prilej, părintele consilier cultural Constantin Sturzu a transmis un cuvânt din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan. Părintele Octavian Stoica s-a născut pe 24 noiembrie 1912, la Şendreni, în zona Galaţiului, şi a plecat la Domnul pe 22 august 2014.

Preasfinţitul Părinte Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit ieri slujba Înmormântării părintelui Octavian Stoica, slujitor la Biserica „Sfântul Dumitru“ - Misai din Iaşi. La finalul înmormântării, părintele Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor, a citit mesajul Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, intitulat „Părintele Octavian Stoica, purtat spre o nouă biruinţă“. „Anul acesta, peste doar trei luni, ar fi împlinit venerabila vârstă de 102 ani. O vârstă greu de atins chiar şi de cei care beneficiază de cele mai bune condiţii de trai. O vârstă care depăşeşte cu mult ceea ce statistica denumeşte a fi «speranţa de viaţă» într-o societate precum cea românească. Cu atât mai uimitoare este atingerea pragului de 102 ani cu cât cel care s-a oprit chiar înainte de această bornă a fost greu încercat de necazuri şi de suferinţe. A trăit un secol care a însemnat şi ani de război, şi ani de detenţie în puşcăriile comuniste, şi ani de muncă forţată la Canal, trăiţi sub spectrul exterminării. Părintele Octavian Stoica, cel care a păşit, în aceste zile, în împărăţia «cea gătită şi lui» de Domnul Iisus Hristos, este o pildă vie a biruinţei făgăduite nouă de Dumnezeu. Am toate motivele să cred că vieţii acestui preot i se potrivesc, ca un motto, cuvintele consemnate de Evanghelistul Ioan: «În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (Ioan 16, 33). În lumina acestor cuvinte putem să cuprindem acest «veac de nesingurătate» al părintelui Octavian Stoica, cel ce a avut mereu pe Domnul în inima sa. A văzut lumina zilei pe 24 noiembrie 1912, la Şendreni, în zona Galaţiului, într-o familie drepmăritoare de Dumnezeu. Tatăl, Constantin, era cântăreţ bisericesc, iar mama, Rădiţa, se înscria în stirpea vrednicelor femei de la ţară, cu viaţă trăită în bună rânduială, cu jertfelnicie şi credinţă neclintită. L-a cunoscut pe Hristos, Cel răstignit şi înviat, nu doar în familie sau la biserică, ci şi în primii ani de şcoală, ghidat de preotul satului, cel care i-a fost şi primul învăţător. Râvna pentru a sluji Celui ce a biruit moartea şi iadul l-a întărit pe tânărul Octavian să urmeze, mai întâi, cursurile Seminarului Teologic din Ismail, apoi pe cele ale Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. Fiind un elev silitor, încununat cu premiul întâi, apoi un student merituos la o instituţie teologică din elita învăţământului acelor vremuri, dar şi cu o viaţă duhovnicească aparte, nu este de mirare că a fost chemat, destul de repede, să slujească la Sfântul Altar. Mai întâi, a primit darul diaconiei în anul 1935, slujind timp de doi ani la Mănăstirea Adam, din ţinutul Galaţiului, iar apoi pe cel al preoţiei, fiind numit în Parohia Sălceni, pe care a păstorit-o vreme de aproape o jumătate de veac. Această perioadă, în care s-a format şi întărit duhovniceşte, l-a ajutat să facă faţă provocărilor şi necazurilor din lume“, s-a arătat în prima parte a mesajului Înaltpreasfinţitului Teofan.

 „Model de fidelitate, de întrajutorare şi de iubire“

În continuarea textului Arhipăstorului Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei s-a amintit de încercările din perioada arestării şi a efectuării unor perioade de detenţie a părintelui Stoica. „Din 1942 până pe 9 mai 1945 a fost preot militar pe frontul de Răsărit, ajungând până în Crimeea şi participând la luptele de la Odesa, Oceakov şi Nikolaev. Apoi au urmat ani grei, de persecuţie din partea noului regim comunist. Este perioada arestării şi a efectuării unor perioade de detenţie, în arestul Securităţii din Bârlad şi din Bucureşti (Ghencea) şi la muncă forţată, la Canal, în două rânduri: la Capul Midia şi la Periprava. Nimic nu l-a putut însă clinti pe părintele Octavian Stoica, cel care a biruit, cu puterea lui Dumnezeu, în toate aceste cumplite încercări. Să nu uităm că, în acele condiţii vitrege, unii au plătit cu viaţa statornicia lor în credinţă şi în dragoste de neam. Părintele Octavian Stoica nu şi-a încheiat, însă, atunci călătoria prin această «vale a plângerii», căci Domnul Însuşi l-a purtat spre biruinţă. Aşa că a avut, dincolo de aceste suferinţe, şansa de a se bucura de o viaţă de familie, alături de o soţie, presbitera Ioana, care i-a fost alături până la vârsta de 84 de ani. Cei doi soţi au constituit o familie de excepţie, un model de fidelitate, de întrajutorare şi de iubire. Bucuria i-a fost întregită de cei trei copii şi, la vremea cuvenită, şi de trei nepoţi. Iar familia propriu-zisă a fost, pentru părintele Octavian Stoica, întotdeauna organic integrată în familia cea mare, a Bisericii. Chiar şi după pensionare, chiar şi după ce anii se aşterneau tot mai greu pe umerii săi firavi, a ţinut să fie un membru activ al acestei familii a Bisericii. A fost primit cu multă dragoste la Parohia „Sfântul Dumitru” - Misai din Iaşi, fiind nelipsit de la sfintele slujbe, atunci când Domnul îi îngăduia să biruiască neputinţele trupului. Parohul acestei biserici, părintele profesor Ioan Cristinel Teşu, mărturiseşte că a fost un adevărat «avvă», excelând prin vocea sa caldă şi sensibilă, precum şi prin sfaturile oferite, cu dragoste, în scaunul de spovedanie. De altfel, de-a lungul întregii sale vieţi, părintele Octavian Stoica a fost un model de credinţă şi de demnitate, de iertare şi de bunătate“.

 Bucuria de a trăi o bătrâneţe senină

„Am avut bucuria să-l întâlnesc chiar când atingea pragul vârstei de 100 de ani. Deşi copleşit de mulţimea anilor, era foarte lucid şi foarte bine ancorat în credinţa în Dumnezeu. Ceea ce m-a atins sufleteşte cel mai mult a fost faptul că nu vorbea cu ură despre cei care l-au chinuit în perioadele de detenţie sau de muncă la Canal. Am văzut în părintele Octavian Stoica, o ilustrare vie a credinţei că, dacă îndrăznim să urmăm lui Hristos, cu adevărat nici un necaz din lumea asta nu ne mai poate frânge. Cei care au crezut că îl înving prin forţă fizică şi prin presiuni de tot felul au sfârşit prin a fi biruiţi de iubirea dumnezeiască pe care o purta în inimă părintele Octavian. Mai mult, în timp ce prigonitorii săi, unul câte unul, şi-au încheiat zilele petrecute aici, el a rămas în viaţă, pe acest pământ, şi ca o anticipată confirmare a cuvântului Domnului care fericeşte pe «cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul». După multele necazuri şi vitregii, a avut, astfel, bucuria de a trăi o bătrâneţe senină şi în bună pace, înconjurat de dragostea şi preţuirea tuturor. Distincţia pe care i-am acordat-o acum doi ani, «Crucea Moldavă», a consfinţit, printr-un firesc gest de preţuire, faptul că părintele Octavian Stoica a biruit în lume cu puterea Crucii celei de viaţă făcătoare. Credinţa în Hristos l-a purtat, în toate luptele, din biruinţă în biruinţă. Iar după ce a plinit şirul biruinţelor din astă viaţă, acum a fost chemat să biruiască şi în moarte. Iar părintele Octavian Stoica a plecat dincolo nu altfel decât având această nădejde, exprimată de «vasul ales», Apostolul Pavel, că «vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea» (I Corinteni 15, 26). Cu această nădejde să ne rugăm şi noi pentru odihna sufletului său. Cu această încredinţare să ne întărim şi noi în lupta pe care încă o mai avem de dus aici, pe pământul necazurilor şi suferinţelor. Familiei, adresăm cuvânt de compasiune şi de întărire în credinţă, şi tuturor, părinteşti binecuvântări. Dumnezeu să odihnească în împărăţia Sa pe neobositul Său ostaş, pe vrednicul părinte Octavian Stoica. Veşnica lui pomenire!“, a transmis IPS Părinte Mitropolit Teofan.

„Model de vocaţie autentică“

Părintele paroh Ioan Cristinel Teşu a adresat un cuvânt dedicat părintelui Octavian Stoica, „preot de autentică vocaţie, sacerdot de excepţie, ctitor de locaşuri sfinte şi ziditor de suflete, om al lui Dumnezeu şi al rugăciunii curate şi înalte“. „După pensionarea sa şi mutarea în Iaşi, a slujit la Parohia «Sfântul Dumitru» - Misai, până la binecuvântata vârstă de 100 de ani, ca un adevărat «avvă», excelând prin vocea sa caldă şi sensibilă, precum şi prin sfaturile oferite cu dragoste enoriaşilor. Pentru toţi enoriaşii parohiei, Sfinţia Sa a fost un model de vocaţie autentică şi un slujitor de excepţie, un ctitor de suflete, un om al rugăciunii curate şi înalte, precum şi un duhovnic şi sfetnic de cea mai înaltă simţire şi trăire. Marele profesor de Teologie Teodor M. Popescu, el însuşi un prigonit, spunea că inima preotului este cea mai mare inimă din întreg universul. Aceasta pentru că în ea încape întreaga lume, parohia şi toţi credincioşii săi, cu bucuriile şi necazurile lor, cu reuşitele sau mâhnirile lor, cu vârfurile sau abisurile complexe ale existenţei. Pentru un preot adevărat, nimic nu este indiferent şi nu îl lasă nepăsător, din ceea ce priveşte viaţa păstoriţilor săi, a familiei sale restrânse sau celei mari – parohia sa. Inima sa este ca o cutie de rezonanţă a unei viori, în care preocupările, grijile, încercările, dar şi bucuriile şi reuşitele credincioşilor săi au un alt răsunet - mult mai adânc şi mai profund. Preotul este părintele tuturor, care plânge cu lacrimi mai dureroase şi mai adânci alături de noi sau din cauza noastră şi tot el se bucură mai sincer şi mai curat pentru reuşitele noastre. În sufletul său cuprinzător încap toate bucuriile şi necazurile nostre. În inima sa, toate acestea au o altă rezonanţă, mai gravă, pentru că alta este şi responsabilitatea sa. El, părintele nostru, suferă alături de noi, ia asupra sa o mare parte din durerea noastră sufletească şi, dacă ar putea, ar lua şi din cea trupească, după cum, la bucuria noastră, adaugă şi bucuria sa, bucurie sfântă. El flămânzeşte şi însetează cu noi şi cu Hristos, din cauza orbirii lumii, însă, în sufletul său, Hristos Domnul, întruchipat în cel mai umil semen al nostru, Îşi găseşte cel mai cald sălaş. În inima lui încape o întreagă lume, cu necazurile şi bucuriile ei. Pe cele dintâi, adică pe necazuri, luptă să le înlăture sau măcar să le aline; pe bucurii, caută să le facă tot mai curate şi mai depline. Ochii săi sunt un izvor şi o mare de lacrimi de bucurie sau de necaz, după modul nostru de vieţuire: virtuos sau păcătos. El pune în practică mai mult şi mai bine decât oricine îndemnul Sfântului Isaac Sirul: «Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng. Căci acesta e semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l. Şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi şi certarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina». Aceste cuvinte şi altele la fel de înalte şi frumoase caracterizează desăvârşit lucrarea şi slujirea pe care «cu timp şi fără timp» a desfăşurat-o părintele Octavian Stoica, sfătuind, îndemnând şi îndrumând, conducând spre credinţă şi mântuire“, a amintit pr. Ioan Cristinel Teşu, care a menţionat că vrednicul slujitor a fost o personalitate academică şi culturală ieşeană.

Edificat prin credinţa puternică

„Ca părinte drag şi iubitor, a fost şi rămâne în cugetele tuturor şi ca un sacerdot de autentică vocaţie, remarcându-se a fi fost un bun cunoscător al muzicii bisericeşti, înzestrat cu o voce puternică şi caldă, clară şi pătrunzătoare, slujind cu dăruire, până la vârsta de 100 de ani, şi reuşind să creeze la fiecare Sfântă Liturghie o atmosferă înălţătoare de rugăciune şi interiorizare. În acelaşi timp, mulţi dintre enoriaşii parohiei, personalităţi ale lumii academice şi culturale ieşene şi moldave, l-au cunoscut şi apreciat ca un ctitor nu doar de locaşuri sfinte, ci şi de suflete, ca un duhovnic de extraordinară delicateţe, sensibilitate şi bunătate. Asculta cu multă atenţie mărturisirea fiecărui credincios, se bucura cu el, pentru reuşitele spirituale, dar şi lăcrima, pentru căderile în capcanele şi ghearele păcatelor. Fiecăruia îi oferea sfat «cu putere multă», capabil să trezească sufletele şi să zguduie conştiinţele. Părintele nostru Octavian Stoica era, însă, şi mai presus de toate, un om al rugăciunii curate şi înalte. Cel mai mare teolog ortodox din secolul trecut, părintele profesor Dumitru Stăniloae, care studiase la aceeaşi Facultate de Teologie din Cernăuţi, spunea că niciodată şi niciunde nu s-a rugat mai mult şi mai adânc, precum în închisoare. Acolo, cu teama că puteai fi executat oricând, fără nici un fel de judecată, şi aruncat într-o groapă comună, doar credinţa şi rugăciunea mai aveau puterea de a întări sufleteşte. Tot astfel a simţit şi părintele Octavian. Prin necazuri şi suferinţe, ceea ce l-a ţinut neclintit şi l-a edificat moral a fost credinţa puternică şi rugăciunea stăruitoare. Iar deprinderea şi experierea acesteia l-a însoţit în întreaga sa viaţă şi slujire. Dacă rugăciunea este dialogul sufletului creştin cu Dumnezeu, convorbirea sau împreuna vorbire cu Părintele Ceresc, părintele Octavian s-a aflat aproape permanent, mai ales la vârsta maturităţii spirituale, în legătură cu Hristos Domnul, Căruia i-a închinat viaţa. Pentru toate aceste merite umane şi morale, dar şi pentru multe altele, unele dintre ele doar de Dumnezeu cunoscute, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan i-a oferit, la împlinirea vârstei de 100 de ani, în noiembrie 2012, cea mai înaltă distincţie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei pentru clerici - Crucea Moldavă, confirmând, astfel, o viaţă de credinţă şi slujire, de dragoste faţă de Dumnezeu şi de Biserică“, a adăugat pr. paroh Ioan Cristinel Teşu.

Părintele cu viaţă curată şi pilduitoare

În continuare, parohul de la Parohia „Sfântul Dumitru“ - Misai a încheiat cuvântul de pioasă amintire a celui ce a fost părintele Octavian cu două frumoase cuvinte duhovniceşti. „Se spune că, în vechime, preoţii de altădată erau foarte săraci, iar bisericile în care slujeau erau foarte modeste, încât adeseori ţăranul român, sfios şi cu respect de cele sfinte, se descălţa atunci când trecea pragul sfântului locaş. Era atât de mare sărăcia, încât preoţii slujeau cu Sfinte Vase din lemn, dar inimile lor erau de aur. Atât de înaltă şi curată le era viaţa, încât erau adevăraţi îngeri în trup, oameni cereşti sau îngeri pământeşti. Părintele Octavian se numără între aceşti preoţi minunaţi şi hărăziţi, dăruiţi de Dumnezeu cu plenitudine de daruri, puse în slujba Bisericii şi a semenilor. Sfinţia Sa face parte din «generaţia de aur» a preoţilor de vocaţie pe care i-a avut şi de care are nevoie Biserica mai mult decât oricând. Însă poate cea mai mişcătoare «zicere» privind persoana şi viaţa părintelui Octavian mi-a împărtăşit-o o vecină de-a Sfinţiei Sale, în urmă cu puţin timp. Văzându-mă coborând scările blocului, această vecină m-a întrebat cum se mai simte părintele şi apoi mi-a spus următoarele cuvinte: «Părinte, noi avem convingerea că în scara noastră avem un sfânt. În scara noastră nu sunt furturi, certuri, bătăi, boli grave, morţi năprasnice, datorită prezenţei şi rugăciunii lui Dumnezeu». Aşa este şi aşa am simţit cu toţii: că întreaga noastră parohie a avut şi are în persoana sa un suflet sfânt aici, care, avem speranţa că ne-a devenit un cald rugător înaintea Tronului Ceresc. Părintele nostru Octavian păşeşte spre tărâmul veşniciei, al vieţii fără de sfârşit, în împărăţia iubirii infinite a Bunului şi Milostivului Dumnezeu, Căruia Sfinţia Sa i-a încredinţat întreaga sa viaţă şi în slujba Căruia s-a aflat desăvârşit. O viaţă curată şi pilduitoare, închinată lui Dumnezeu, Bisericii, Neamului şi semenilor săi. Avem nădejdea creştină că pentru toate faptele de nobleţe sufletească şi duhovnicească Bunul Dumnezeu, Cel ce cunoaşte profund inimile noastre şi întăreşte slujirea şi jertfa aleşilor săi, îi va dărui plata ostenelilor sale - cununile nepieritoare ale veşniciei fericite, în comuniunea cu aleşii, prietenii, «casnicii» Săi. Având conştiinţa datoriei de a urma viaţa şi faptele unor astfel de «îngeri în trup», de «sfinţi contemporani», să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să aşeze, până la ceasul Judecăţii universale şi a răsplătirii depline, sufletul bun şi blând al slujitorului său - preotul Octavian -  în latura drepţilor şi în Împărăţia iubirii Sale neapuse, iar pe noi să ne aline, să ne miluiască şi să ne mântuiască!“, s-a exprimat pr. Ioan Cristinel Teşu. Sicriul cu trupul părintelui Octavian Stoica a fost înmormântat apoi în Cimitirul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ - Moara de Vânt din Iaşi.