Poezia Patimilor şi a Învierii

Temele mari spirituale nu au fost niciodată ocolite de artişti. Cu atât mai mult nu le-au evitat scriitorii. Poezia religioasă a reprezentat mereu o miză uriaşă pe care nici un poet care-şi ia în serios menirea nu poate şi nici nu are dreptul s-o minimalizeze. Istoria poeziei universale, dar şi autohtone cuprinde numeroase poeme în care numele Domnului este tratat cu maximă seriozitate şi evlavie. Nu avem desigur în vedere acele producţii conformiste, mediocre, care nu joacă decât rolul de simple ilustrări, ci ceea ce este creaţie în adevăratul înţeles al cuvântului, prin care viaţa lui Hristos în tot ceea ce are mai înălţător este prilej de meditaţie şi de tensionare. Patimile culminând cu Învierea nu au fost luate niciodată "de-a gata" de poetul profund, fiindcă ştie că în felul acesta s-ar falsifica pe sine însuşi. Poezia cu o asemenea temă înaltă nu este doar realizare estetică, ci şi puternică trăire duhovnicească. Cel care scrie aşadar întru duh se formează pe sine, se purifică, se desăvârşeşte. De asemenea, noi, cei care citim asemenea poezii, intrăm într-o binecuvântată comuniune şi la rândul nostru trăim fericita transformare. De la Vasile Voiculescu şi Radu Gyr până la Ioan Alexandru şi Daniel Turcea, poezia românească oferă numeroase exemple de autentică dăruire, în sens de facere de sacru. Cuvintele nu "sună" doar bine, ci constituie probe de încercare pentru aceia care vor să privească în sus şi aspiră verticala. Prezentăm câteva poeme mai mult sau mai puţin cunoscute, care prin forţa şi graţia lor ne ajută să ieşim din noi înşine sau, adâncindu-ne în noi înşine, să ne regăsim. (Dan Stanca)

Învierea (fragmente)

MIHAI EMINESCU

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,

Şi-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială

Şi negrul întuneric se sperie de şoapte...

Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...

Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,

Cum din mormânt răsare Hristos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântări şi laude-nălţăm

Noi, Ţie Unuia,

Primindu-L cu psalme şi ramuri,

Plecaţi-vă, neamuri,

Cântând Aleluia!

Hristos au înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte.

Identitate

RADU GYR

Eşti, Doamne, bun, eu pământean şi rău,

şi-n dragoste nu-Ţi seamăn, nici în milă.

Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău,

de par dospit din cer, nu din argilă.

Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,

nici tălpile străpunse de piroane.

Dar Tu mă faci părtaş în răstigniri,

şi-Ţi tot îngân osânda din icoane.

Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut

şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,

nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut

sau eu mă urc spre raiul tău bând fiere?

Cu necerşită slavă mă încarci

şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,

oftând mă uit la rănile-mi prea largi

şi-ţi cresc alături, sânge lângă sânge.

Între două nopţi

TUDOR ARGHEZI

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.

Afară bătea vântul, afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ,

Afară bătea ploaia, afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră,

Pământul era negru, perdeaua lui albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.

Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Iisus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,

Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl,

Şi m-am întors prin timpuri pe unde-am scoborât,

Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu,

O stea era pe ceruri. În cer era târziu.

Cântarea nopţii

DANIEL TURCEA

Iubirea,

ca o noapte de Paşti, făclii aprinde

şi tot atâtea stele îi urmează

drumul înspre casă

e poate straiul de mireasă

pe care dimineaţa l-ar cuprinde

vezi, a venit

şi nu eram acasă

şi-acum ne caută tot cerul, dinainte

şi stele vin spre noi,

o, prea frumoasă

cântarea nopţii care ne cuprinde

Aici e poarta

Aici e poarta

dincolo nu poţi fi iertat, ca îngerii, din clipa

când El a fost bătut în cuie

şi ziua Sa l-a văzut om, murind

şi l-a primit pământul din mâna maicii Sale

şi n-a mai fost durere asemenea nicicând

şi nu mai era nimeni

leproşii, morţii, ciungii, orbii şi îndrăciţii

apostolii şi morţii chemaţi

la viaţă, ce vor fi zis în cămara lor

mirii din Cana

Epitaf

IOAN ALEXANDRU

Mormântul aşezat într-o grădină

Până în zori s-a prefăcut pristol

Întunericul e numai rădăcină

Floarea răsare şi mormântu-i gol

În mireasmă totul se adună

Şi mireasma se predă la vânt

Cum străbate soarele pe lună

Să se vadă golul din mormânt

În grădina Ghetsimani

VASILE VOICULESCU

Iisus lupta cu Soarta şi nu primea Paharul...

Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna.

Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul

Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână neîndurată ţinând grozava cupă,

Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură...

Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-l rupă...

Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...

Dar fălcile-ncleştându-şi cu ultima putere

Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...

Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii

Şi ulii de seară dau roate după pradă.

Înviere

Zăceau în noi vechi stavili de păcat,

Ne ocoleau din ceruri mesagerii...

Dar Domnul a venit, le-a spulberat: trec libere-n noi căile-nvierii

Pândeşte, suflete, ia-ţi straie noi,

Cămările găteşte-ţi: poate iată-L,

E drumul Său, Hristos acum prin noi,

Prin om El suie-nvingător, la Tatăl

Nu-i scapă colţ neluminat, pustiu,

El, Fulger, cercetează pe oricine,

Aţin âte, clipa mare cât eşti viu

De-i place-şi face un popas în tine,

Şi-n volbura-l de slăvi te ia cu Sine...

Istoria se repetă

ILEANA MĂLĂNCIOIU

Istoria se repetă, Iisus şi-a dus crucea

Aşa cum şi-a dus Isaac legătura cu lemne

Aşezată pe umerii săi de bătrânul Avraam

Numai că Fiul Tău nu putea să fie înlocuit

Ca al lui, cu berbecul pregătit pentru jertfă.

Cu privire la mult trâmbiţata înviere a morţilor

Nu se mai suflă o vorbă, dar ei au înţeles

Din instinct că ea se apropie.

Mişcarea lor aproape imperceptibilă

Mă face să mă clatin pe picioare,

Un curent viu împrăştie aerul apăsător,

Cine eşti tu, frate, şi cum te-ai ridicat

Şi peste firea lor şi peste a celorlalţi,

Răsuflarea ta rece ne-a îngheţat inimile,

Iartă-ne nouă frica noastră cea de toate zilele,

Iartă-ne nouă Frica.

Pieta

ANA BLANDIANA

Mai dormi, mai dormi atât de greul

Somn al seminţei în pământ,

Ca să încolţească-n primăvară zeul

Cu moartea pre moarte călcând.

Mai dormi, visând cum celor din morminte

Viaţă dăruindu-le, învii

În groaza bucuriei care-aprinde

Ochii bătrâni ai foştilor copii.

Şi-atunci când peste iarna veşniciei

Te vei trezi în soarele de-apoi

Ridică-te din braţele Mariei

Şi-nvie-ne Iisuse, şi pe noi.