Porunca iubirii, temelia vieţii omului credincios

În duminica a XV-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia de la Matei 22, 35-46, care consemnează cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos despre porunca cea mai mare din Lege. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a arătat în cuvântul de învăţătură rostit în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul“ din Reşedinţa patriarhală legătura dintre iubirea datorată lui Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele. 

 

Porunca iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor era cunoscută poporului evreu din scripturile Vechiului Testament. Rostită într-o formă nouă de Mântuitorul Iisus Hristos, aceasta capătă şi o semnificaţie nouă, pentru că prin ea omul îşi întemeiază viaţa în lumina veşniciei. „Porunca cea mare a iubirii este temelia vieţii omului credincios şi în acelaşi timp este calea spre dobândirea vieţii veşnice, vieţii cereşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Când Mântuitorul vorbeşte de cele două porunci ale iubirii, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele, El le formulează în mod diferit. Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să aibă prioritate şi o intensitate totală: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău». Referitor la iubirea faţă de aproapele, Domnul Hristos spune: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»“, a explicat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. 

 

Iubirea este lucrarea omului care se dezvoltă în bine numai în sinergie cu harul lui Dumnezeu. „Numai iubirea faţă de Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte, este izvorul sfinţitor al iubirii. Dacă omul iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, se sfinţeşte toată afecţiunea sa. Dacă nu-l iubeşte cu toată inima sa, o parte din energia sau puterea inimii nu se sfinţeşte, şi devine iubire pătimaşă. Dacă nu iubeşte cu tot sufletul său pe Dumnezeu, e posibil ca o parte din voinţa sa să nu fie sfinţită şi devine voinţă rea sau atitudine răuvoitoare. Dacă omul nu-l iubeşte pe Dumnezeu cu tot cugetul său, atunci o parte din gândirea sa poate să devină gândire întunecată, rătăcită şi rătăcitoare a altora. Dacă omul iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său, atunci se sfinţeşte pe deplin şi afecţiunea, dar şi voinţa sa, gândirea sau mintea sa. Numai în relaţie cu Dumnezeu iubirea faţă de semeni este o iubire dreaptă, nepătimaşă“, a spus Preafericirea Sa. Iubirea de care vorbeşte Mântuitorul nu se poate confunda cu sentimentalisme sau sensibilităţi omeneşti, ci ea are o pronunţată dimensiune ascetică, de renunţare la cele trecătoare pentru a descoperi viaţa lui Dumnezeu. „Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în scrierea «Capete despre dragoste» că iubirea este acea stare a sufletului omului care preferă pe Dumnezeu înaintea oricărei făpturi sau creaturi. Hristos ne învaţă să nu ne legăm de nimeni şi de nimic din lumea aceasta limitată şi trecătoare în mod ultim sau total, deoarece ceea ce iubim ca realitate ultimă determină orizontul şi nivelul existenţei noastre. Dacă iubim lucruri limitate şi persoane trecătoare ca fiind singura sau ultima realitate, atunci rămânem la nivelul lor. Dacă iubim pe Dumnezeu, atunci nivelul nostru este nivelul libertăţii absolute pentru că Dumnezeu este nelimitat şi netrecător“, a arătat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.