Preotul Aurel Lăzărescu din Pleşoi

Supravieţuitorii închisorilor comuniste sunt puţini. Suferinţele pe care le-au îndurat preoţii, cărturarii, artiştii, oamenii de rând în temniţele întunecate ale regimului comunist depăşesc imaginaţia noastră. Printre aceştia se numără şi preotul Aurel Lăzărescu din satul Pleşoi, judeţul Dolj.

Dacă traversezi podul peste Jiu, poţi ajunge cu uşurinţă, pe ruta Craiova – Breasta - Brabova, în vestul judeţului Dolj. În satul Pleşoi din comuna Predeşti vieţuiesc oameni liberi, tihniţi, dar curajoşi, lăsând moştenire urmaşilor credinţa străbună neîntinată şi un pământ neatârnat. Într-una dintre legendele satului, aflăm despre căpitanul Pătraşcu Solomon, care, în anul 1974, având o aversiune faţă de turci, a sfârşit prin a fi spânzurat de aceştia la Silistra, peste Dunăre. La scurt timp de la nefericitul eveniment, fiul său, căpitanul Pătru Solomon, a iniţiat formarea primelor batalioane de panduri români.

Pe aceste locuri încărcate de istorie şi eroism şi-a depănat firul vieţii şi preotul Aurel Lăzărescu, la mijlocul secolului trecut. S-a născut în anul 1910, în satul Pleşoi, unde a terminat şcoala primară şi gimnazială. A urmat apoi cursurile Seminarului Teologic "Sfântul Nicolae" din Râmnicu Vâlcea. De aici s-a reîntors în sat, în mijlocul semenilor dragi, pe care i-a păstorit cu severitate şi dragoste. Astfel, în anul 1932 se căsătoreşte cu Ana Stătescu, după care este hirotonit preot pe seama parohiei natale.

Sărăcia şi ignoranţa care domneau pe atunci în comuna doljeană l-au determinat pe preot să cutreiere cătunele comunităţii dimprejur, cu epitrahilul şi Molitfelnicul sub braţ, "făcându-se tuturor toate": încuraja pe cei aflaţi în suferinţă, mângâia pe cei întristaţi, dăruia iertare celor împovăraţi, se bucura alături de cei împliniţi.

Obligat de comunişti să cedeze pământul Bisericii

Tihna preotului şi a enoriaşilor săi a fost tulburată de năvălirea armatelor sovietice în România şi instaurarea comunismului. A trecut prin clipe de grea suferinţă. Încă de la început a fost somat de comunişti pentru a ceda pământul strămoşesc şi pe cel al Bisericii. Cei care l-au cunoscut mărturisesc astăzi cuvintele pe care le-a rostit preotul Lăzărescu în momentele acelea de grea încercare: "Din acest pământ s-au hrănit părinţii şi strămoşii mei şi tot în acest pământ trupurile lor şi-au găsit odihna şi s-au prefăcut în ţărână. Cum i-aş putea trăda? Osemintele mele se vor odihni şi ele aici, lângă ale lor. Iar dacă voi ziceţi că acest lucru nu este posibil, pilda Brâncoveanului îmi stă în faţă".

Fermitatea preotului pleşoian nu le-a venit la socoteală comuniştilor, conştienţi că pentru a distruge o comunitate bine închegată trebuie să începi cu credinţa în Hristos, tradiţiile şi istoria. Mergând pe principiul "bate-vom păstorul şi se va risipi turma", în anul următor (1949), i s-a impus să plătească la stat o "cotă obligatorie" de 5.000 de litri de lapte, mari cantităţi de cereale şi alte produse agricole. În 1950, cantitatea de lapte s-a dublat la 10.000 de litri. Sătenii nu au stat pe gânduri. Îşi iubeau păstorul care le-a fost aproape în necazuri şi au colectat din întreaga comună cantitatea cerută pentru a-l salva din ghearele securiştilor. Uimiţi de unitatea creată între preot şi enoriaşi, comuniştii au mărit "birul". În 1951, statul i-a cerut, la sfârşitul anului, 20.000 de litri de lapte. De această dată, cu toată stăruinţa şi dragostea de care au dat dovadă, pleşoienii nu au reuşit să strângă cele 20 de tone de lapte. Din acest "motiv", părintele Aurel, care împlinise vârsta de 40 de ani, a fost hărţuit în mai multe rânduri de oamenii Securităţii, ameninţat, bătut, şi, în cele din urmă, "lăsat să se mai gândească".

Luat de Securitate în timp ce slujea

Văzând că preotul este de neclintit, în luna iulie a anului 1952, într-o zi de duminică, organele de securitate au năvălit în biserică. Fără a se sfii de credincioşii prezenţi, i-au cerut să grăbească slujba. După ce credincioşii au părăsit biserica, preotul, în veşmintele de slujbă, a mers în spatele altarului, a făcut trei metanii mari, a sărutat pământul şi apoi s-a lăsat în voia Celui de sus. Imobilizat, a fost aruncat în "maşina neagră" din faţa bisericii şi dus în închisorile regimului comunist. De obicei, aceste drumuri nu cunoşteau cale de întoarcere. Astfel, după două luni de suferinţă şi chin în temniţa din Craiova, părintele Aurel şi-a găsit mântuitorul sfârşit. Preoteasa Ana a încercat în mai multe rânduri să-l găsească, însă totul a fost în zadar. Într-o noapte l-a văzut în vis, cerându-i să vină la spital cu veşmintele preoţeşti. Auzind acestea, câteva familii din parohie s-au hotărât să meargă la spital pentru a-l căuta. L-au găsit la morga spitalului din Craiova.

După ce a fost îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, organele de securitate au plecat într-o direcţie necunoscută, fără a lăsa celor care l-au iubit posibilitatea de a-i aduce un ultim omagiu. În cele din urmă, după lungi insistenţe, familia a aflat că osemintele sale fuseseră înhumate în cimitirul "Sineasca" din Craiova. Cu multă evlavie, timp de 10 ani, preoteasa şi unicul fiu şi-au spus durerea şi şi-au vărsat lacrimile la presupusul mormânt. Insistând pe lângă autorităţile craiovene, familia a încercat să strămute osemintele în localitatea natală. La deschiderea mormântului nu s-a găsit nimic. A urmat apoi prigoana membrilor familiei: soţia a fost alungată din propria casă, care a devenit în scurt timp proprietate a CAP-urilor, iar fiul a fost privat de dreptul de a studia şi maltratat în armată. Preoteasa Ana s-a stins din viaţă anul trecut (la 96 de ani), iar fiul locuieşte actualmente în satul Pleşoi şi se zbate, la vârsta de 74 de ani, cu o necruţătoare boală psihică, survenită în urma prigoanei comuniste.

Deşi s-au scurs câteva decenii de atunci, enoriaşii pleşoieni au certitudinea că părintele Aurel îi veghează necontenit din ceruri şi se roagă pentru mântuirea lor.