În Sfânta şi Marea Vineri, în casele creştinilor se lasă liniştea, făcând loc rugăciunii şi postului. Biserica cântă încă de joi seara cântări de înmormântare, culminând cu slujba Prohodului din seara aceasta.
„Trebuie să redescoperim sensul de căpătâi al acestei perioade, de a merge pe urmele Mântuitorului Hristos, de a ne ruga, de a petrece mai mult timp în genunchi, în tăcere, în neosândire, într-o lucrare duhovnicească de taină.“ „Ţăranii erau conştienţi, în simplitatea lor, că totul este prezent. Se crea o linişte, adică în toată această forfotă de pregătiri era o zi în care se făcea mai puţin, în care se mai atenua zgomotul, totul mergea mai în surdină, conştiinţa faptului că Hristos este în mormânt le dădea un fior.“ Astăzi, ca şi în primele secole, la Ierusalim, în Vinerea Mare se fac pelerinaje între locurile sfinte, credincioşii se închină stâlpului la care a fost biciuit Domnul Hristos, lemnului Sfintei Cruci şi se fac citiri din Vechiul şi Noul Testament despre Patimile Domnului.
Astăzi, în cea mai importantă vineri din an, numită Sfânta şi Marea Vineri, fiecare dintre noi, creştini ortodocşi, încercăm să fim cumpătaţi, tăcuţi, meditativi, predispuşi la fapte bune, practicând un ascetism al trupului prin rugăciune şi post aspru. De ce? Pentru că trupul mort al Hristosului nostru este aşezat în Biserică. Şi aşa cum, atunci când ne moare cineva drag, mâncarea nu o mai poftim, bucuria o schimbăm cu tristeţea, iar gândurile ni le îndreptăm numai spre clipele minunate trăite alături de acea persoană, la fel ne comportăm şi astăzi. Cu cât ne-a fost mai apropiat Cel mort, Iisus Nazarineanul, cu atât jalea este mai mare. Fiecare facem parte din cortegiul funerar, aşezaţi în apropierea sicriului în funcţie de intensitatea credinţei. Păcat că unii dintre noi încă stau şi privesc la acest cortegiu nefăcând nici măcar un pas alături de prietenii îndureraţi ai Mirelui Hristos. Nu ne obligă nimeni să-L plângem pe Cel Care a plâns pentru noi, nu ne forţează nimeni să pătimim alături de Cel Care S-a jertfit pentru noi, pentru că a fost El obligat şi forţat pentru noi. Dar, atunci când înţelegem şi simţim suferinţa Sa, orice împotrivire dispare, dând frâu liber lacrimilor.
Vinerea seacă
Primele lacrimi au apărut ieri seară, când, la Denia celor 12 Evanghelii, am aflat toate chinurile, suferinţele şi patimile îndurate ale singurului Om fără de greşeală. În cadrul acestei denii s-a scos Sfânta Cruce în mijlocul Bisericii. „Este o imagine a Răstignirii Domnului, Care, aşa cum spune psalmistul,«mântuire a lucrat în mijlocul pământului». Mijlocul bisericii, locul unde se aşază crucea, este simbol al mijlocului pământului, biserica fiind o imagine a lumii întregi, un microcosmos“, ne-a spus pr. Silviu Tudose, asistent universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Ziua jertfei supreme este numită seacă sau aliturgică, adică nu se săvârşeşte nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii, fiindcă „Liturghia cea mare pe care noi o facem astăzi este răstignirea Mântuitorului; reproducem jertfa Sa pe cruce în realitate, retrăind momentele patimilor şi răstignirii Lui, prin care ne-a încredinţat Euharistia, mântuirea noastră“, ne-a explicat pr. Nicolae D. Necula, profesor de Liturgică. În schimb, se citesc Ceasurile Împărăteş, care au o rânduială specială; psalmii, troparele şi pericopele amintesc de patimile Mântuitorului. „Pe urmă, se pecetluiesc acestea cu Vecernia pe care o săvârşim la ora 12:00, şi nu seara. Ceremonia principală este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii, în faţa căreia seara se va cânta Prohodul“, ne-a mai spus pr. Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
Sfântul Epitaf este o pânză pe care este pictată sau brodată scena Punerii în Mormânt a Domnului Hristos. În momentul scoaterii Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a Mântuitorului şi pregătirea Sfântului Trup pentru înmormântare. „Această pregătire imită ceea ce au făcut Iosif şi Nicodim, în grabă, înainte de a-L aşeza pe Domnul în mormânt. De aceea, epitaful este spălat uneori de slujitori cu apă de trandafir şi cu mir, se arde permanent tămâie, iar credincioşii aduc flori pe care le aşază cu multă evlavie pe marginile lui. Sunt gesturi pe care le facem cuiva care urmează să fie înmormântat. Oamenii percep Sfântul Epitaf ca pe Trupul Domnului Însuşi. Este motivul pentru care, în unele zone ale ţării, este mai puţin cunoscut sub denumirea de epitaf, ci este numit simplu «Domnul Hristos»“, ne lămureşte pr. asist. Silviu Tudose, care a amintit şi de obiceiul ca oamenii să treacă de trei ori pe sub masă, echivalentul celor trei zile cât a stat Hristos în mormânt, „chiar dacă, din punctul de vedere al simbolismului liturgic, Domnul încă nu a fost îngropat“.
„Sfântul Epitaf - piatra care se aşază peste uşa Sfântului Mormânt“
Vineri seara se săvârşeşte slujba Utreniei sau a Deniei Sâmbetei Mari, în cadrul căreia se cântă una dintre cele mai emoţionante creaţii imnografice ortodoxe - Prohodul Domnului.
Deosebit de emoţionantă este procesiunea înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf, precedat de Sfânta Cruce şi urmat de alaiul credincioşilor cu lumânări în mâini. „Este o imagine a vestirii morţii şi îngropării lui Hristos în întreaga lume, simbolizată, cum spuneam, de lăcaşul de cult. Îl petrecem pe Hristos în mormânt, aşteptând Învierea Sa din morţi. Sfântul Epitaf, ca simbol al Trupului Domnului, este aşezat pe sfânta masă, care devine acum mormântul din care va învia. De aceea, lumina Învierii, din noaptea Sfintelor Paşti, este luată de preot de la candela ce se află pe sfânta masă. Sfântul Epitaf este acum piatra care se aşază peste uşa sfântului mormânt, fapt demonstrat şi de înţelesul sau etimologia denumirii sale - în limba greacă, cuvântul to epitáphion este format din două cuvinte: epíâ # pe, deasupra şi táphos # mormânt; cuvântul, astfel format, are sensul de ritual funebru, prohod sau necrolog“, ne-a mai spus pr. Silviu Tudose.
„Să redescoperim sensul de căpătâi al Vinerii Patimilor“
Înţelesul duhovnicesc al Vinerii celei Mari şi al întregii perioade a sfintelor patimi este acela de a-L urma până la capăt pe Mântuitorul Hristos, Care a luat pe umeri Crucea, S-a aşezat sub povara ei şi a dus-o până la Golgota, răstignind acolo păcatele întregii umanităţi şi împăcându-ne pe noi cu Dumnezeu. „Ceea ce a făcut Mântuitorul este o mare lecţie pentru creştinii de azi şi pentru cei care vor veni până la sfârşitul veacurilor, pentru că jertfa Sa, dăruirea Sa pentru alţii trebuie să fie întotdeauna un model pentru noi“, ne-a spus arhim. Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
„Trebuie să redescoperim sensul de căpătâi al acestei perioade, de a merge pe urmele Mântuitorului Hristos, de a ne ruga, de a petrece mai mult timp în genunchi, în tăcere, în neosândire, într-o lucrare duhovnicească de taină. Foarte important că, în aceste zile de post, lucrarea pocăinţei noastre trebuie să fie de taină, nu una de faţadă. Eu nu merg la biserică ca să mă vadă vecinul, cumătra sau altcineva, şi să mă laude, pentru că Mântuitorul recomandă ucenicilor Săi şi tuturor celor care vor crede în El ca, până la sfârşitul veacurilor, să se ferească de lauda oamenilor. Când te rogi, spală faţa ta, închide-te în cămara ta, pentru ca Tatăl Tău, Care vede cele ascunse, să-ţi răsplătească. Lucrarea în taină a faptelor bune este singura pe care o primeşte Dumnezeu. Tot ceea ce facem de faţadă, de ochii lumii, este o cruntă, o cumplită amăgire a vremii în care trăim. Fericiţi sunt oamenii care caută să slujească pe Domnul în ascuns, departe de ochii lumii; asta nu înseamnă că trebuie să stăm închişi numai în casă, dar dacă postim, dacă facem o faptă bună, să rămână doar o legătură a noastră cu Dumnezeu, ferită de ochii celorlalţi“, ne îndrumă arhim. Timotei Aioanei.
Să nu cădem în mreaja lucrurilor nesemnificative
În Sfânta şi Marea Vineri, fiecare dintre noi trebuie să se roage mai mult, să mediteze profund la cuvintele Mântuitorului, trebuie să fie foarte atent cu cei din jur, să fie prezent la viaţa liturgică a Bisericii, la slujbe, la Ceasurile Împărăteşti, şi trebuie să petreacă această perioadă împreună cu Mântuitorul Hristos, nu ocupându-se de lucruri nesemnificative, de cumpărături excesive, de vizite. Este o zi în care se posteşte, Biserica recomandă să postim până la apusul soarelui, iar cei care sunt bolnavi, copiii, vârstnicii şi cei care nu pot posti să mănânce puţin. Aşadar, este o zi de post aspru, de ajunare.
Din păcate, creştinii, noi cei de acum, nu ne aducem aminte de gestul Mântuitorului, de ceea ce a făcut El. Nu preţuim această jertfă a Sa, marea Sa iubire pentru noi toţi, nu urmăm cuvintele şi învăţătura Lui, nepetrecând aşa cum se cuvine aceste zile. „În aglomeraţia marilor oraşe, dar şi în sate, preocupaţi cu treburi mărunte, de cele mai multe ori nesemnificative pentru noi, pentru viaţa noastră, ne lăsăm prinşi în această mreajă şi uităm de lucrurile esenţiale, uităm de Biserică, uităm de meditaţia, de gândurile care trebuie să le îndreptăm către Mântuitorul Hristos, Care în aceste zile suferă batjocură, ocară, este încununat cu spini, judecat, pus să-Şi ducă Crucea şi apoi este răstignit şi aşezat în mormânt“.
„Toate treburile de gospodărie, la începutul Săptămânii Patimilor, trebuie să se încheie, să înceteze. Să nu ne amăgim cu lucruri trecătoare, ci să fim foarte preocupaţi de lucrurile spirituale. «Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe, dar un singur lucru trebuieşte. Maria partea cea bună şi-a ales», spune Mântuitorul. În aceste zile trebuie să căutăm partea cea bună, care nu se va lua de la noi, agonisita cea mai folositoare a acestor zile: mergerea la Biserică, meditaţia, rugăciunea, Spovedania“, ne-a recomandat arhim. Timotei Aioanei.
.jpg)
