Reflecţii liturgice: Fuga de Euharistie prin atribuirea nevredniciei este pasul spre autodesfiinţare

Vrednicia şi nevrednicia în împărtăşirea credincioşilor cu Sf. Taine este o problemă puţin discutată, discretă şi lăsată cu toată autoritatea la alegerea duhovnicului. Contextul istoric şi euharistic în care se află ţara noastră azi "nu permite" tratarea acestei practici în libertate şi deschidere prea mare şi aceasta se explică prin conştientizarea îndrăzneaţă şi ascetică de care trebuie să dăm dovadă atunci când ne propunem un astfel de parcurs.

Atunci când Sfântul Simeon Noul Teolog îl sfătuieşte pe un tânăr vieţuitor în lume să nu se apropie de Euharistie înainte ca pocăinţa sa fie lucrătoare, scrie într-o epistolă: "Trebuie să te opreşti de la Dumnezeieştile şi Înfricoşătoarele Daruri, până ce vei avea o stare duhovnicească neschimbată privind faptele rele ale păcatului, vei dobândi o voinţă lucrătoare şi vei avea o ură definitivă împotriva păcatului". Sfântul descrie în puţine cuvinte perspectiva pe care o are creştinul în viaţa sa. Ce înţelege Sfântul Simeon prin împărtăşirea cu nevrednicie? "Cel care mănâncă Trupul Fiului lui Dumnezeu şi bea Sângele Lui dacă nu ştie în mod limpede, precis şi cu conştiinţa că el rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el n-a fost încă părtaş în tot cazul cu vrednicie la aceste Taine." Realitatea este că numai printr-o împărtăşire conştientă, cu simţire în mod lăuntric, te poţi uni cu Dumnezeu, certificând în aceşti parametri duhovniceşti o împărtăşire reală şi adevărată. Nu devine cineva un credincios vrednic doar atunci când se împărtăşeşte foarte rar aşa cum se mai înţelege în spiritualitatea noastră, ci dacă experiază o viaţă după poruncile şi tainele lui Hristos şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi în duh de pocăinţă neîncetată.

"Când ne socotim nevrednici atunci ne putem împărtăşi"

Unul dintre cele mai enunţate motive din cauza căruia credincioşii nu se apropie de Sfintele Taine este sentimentul de nevrednicie, în mod normal această simţire care poate fi percepută doar sufleteşte nu poate fi simţită sub nici o formă raţional. Este paradoxal că, frecvent, creştinul care are o cunoaştere a învăţăturii ortodoxe şi o familiaritate cu tainele Bisericii, se protejează cu pretextul de nevrednicie, atunci când este chemat la Cina Domnului în timpul Sf. Liturghii. Probabilitatea este mare să nu fie sincer şi să nu exprime adevărul, deoarece această stare de nevrednicie îndeamnă pe orice suflet la o comuniune strânsă şi curăţie prin zdrobirea inimii şi firesc este predispus să caute o apropiere mai deasă de Hristos prin rugăciune şi Euharistie. Dar majoritatea credincioşilor care se regăsesc în această categorie de persoane se declară nevrednici mai mult raţional, deoarece consideră că păcatele lor sunt impediment la Euharistie; firesc este o stare normală să ai o rezervă. Dar gravitatea acestei înţelegeri denotă o înţelegere nepotrivită a Euharistiei, care, în mod direct şi tainic, este însăşi rezolvarea acestor înclinaţii păcătoase. Această raţiune nu este condamnabilă, dar este obligatoriu în acest context să existe o explicaţie în care teama de Euharistie să reflecte neconcordanţa care se creează în definirea adevăratei credinţe. Părintele Alexander Schmemann zice că "nevrednicia este adevărul nezdruncinat, lipsit de rezerve, cunoscând ceea ce a făcut Hristos", iar Apostolul Pavel afirmă că "Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit El pentru cei necredincioşi" (Rom. 5, 6). A măsura dorul acesta cu meritele şi vrednicia noastră în faţa Sfintei Împărtăşanii care ni se dăruieşte din plin este începutul mândriei şi esenţa păcatului. Aceasta este latura extremă, care induce în eroare cealaltă înţelegere a vredniciei euharistice.

Dacă vorbim despre cei credincioşi, care se consideră vrednici pentru primirea Euharistiei, părintele A. Schmemann explică: "Este o capcană care nu-şi găseşte soluţia în judecata umană. Dramatizând puţin, constatăm un fapt ce ţine de regulă: este înspăimântător în conştiinţa liniştită şi curată cu care episcopii, preoţii şi laicii deopotrivă şi în special aceia care pretind a fi iscusiţi "în cele ale sufletului" acceptă situaţia sacramentală actuală. Un membru al Bisericii este considerat a fi vrednic dacă pentru 51 de săptămâni nu s-a apropiat de Sfântul Potir din cauza nevredniciei sale, iar în cea de-a 52-a săptămână după ce a săvârşit ceva rânduieli să treacă printr-o spovedanie de patru minute ca apoi să se reîntoarcă imediat după primirea Împărtăşaniei la nevrednicia sa" (Alexander Schmemann - "Postul Mare").

Replica părintelui constă în nemulţumirea adusă unei categorii de oameni din Biserică ce se declară nevrednici sau califică pe mulţi ca fiind nevrednici. În sensul că teama exagerată a multor slujitori de a opri de la Sfintele Taine pe credincioşi creează o siguranţă "mistagogică" care îi apără în faţa pericolului de a fi "vinovaţi" şi răspunzători la Judecata de Apoi. Dar în Ortodoxie, cum spunea Nicolae Cabasila, "prin sfinţi înţelegem nu numai pe cei desăvârşiţi în virtute, ci pe toţi câţi se străduiesc spre desăvârşire, chiar dacă n-au ajuns la ea, nimic nu-i împiedică pe aceştia să se sfinţească şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, şi să devină sfinţi...".

Aceste suprarealităţi nu sunt la discreţia libertăţii noastre, ci sunt nişte fapte mai presus de fiinţă, pe care fiecare dintre noi trebuie să şi le însuşească mai des şi fără de care valoarea noastră umană îşi pierde sensul existenţei. Prin urmare, fuga de Sfânta Euharistie prin atribuirea nevredniciei este pasul spre autodesfiinţare, Dumnezeu nu iubeşte astfel de persoane, care se cred nevrednice, ştiind bine că au daruri şi calităţi; această categorie de oameni sunt mai înrobiţi orgoliului şi lipsiţi de credinţă, mai mult decât cred ei.

În acest context duhovnicul este singura persoană care se încrede în Hristos şi în experienţa vieţii sale de ascet şi preot, care poate rafina şi discerne păcatele, slăbiciunile şi toate obstacolele care opresc pe credincios de la Euharistie. Părintele Dumitru Stăniloae aprecia într-o notă scrisă despre nevrednicia greşită că "se recomandă o smerenie continuă. Niciodată să nu ne socotim vrednici, şi când ne socotim nevrednici atunci ne putem împărtăşi, chiar dacă ne socotim vrednici, nu suntem vrednici".