„Sărbătorirea Zilei Naţionale este o datorie, chiar una de căpetenie“

„Cutremură Doamne, cenuşa mucenicilor de ieri şi alaltăieri - şi din moaştele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Şi lacrimile orfanilor şi maicilor îndurerate, fă cu puterea Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari azi neamul românesc dela patru vânturi, cu genunchii plecaţi îţi joară din nou credinţă părinţilor noştri.“ Acestea au fost cuvintele, pline de înflăcărarea credinţei şi de o aleasă simţire patriotică, rostite de episcopi, de preoţi şi de cei peste 100.000 de oameni adunaţi la Alba Iulia în data de 1 Decembrie 1918. Despre acest mare eveniment naţional, dar în mod special despre implicarea Bisericii în înfăptuirea „României Mari“, vă oferim, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, un interviu cu părintele Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi.

Preacucernice părinte decan, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre implicarea Bisericii în Marea Unire din 1918. Ce amprentă religioasă are acest mare eveniment naţional?

Biserica, în general, şi Biserica Ortodoxă Română, în special, s-a implicat activ şi determinant în toate marile evenimente din istoria poporului român. De aceea, Biserica noastră Ortodoxă a şi fost numită în istorie ca fiind „Biserica neamului“, şi de aici provine, probabil, şi afirmaţia marelui poet Mihai Eminescu, anume că „Biserica este maica neamului românesc“. La 1 Decembrie 1918, Biserica s-a implicat prin ierarhii ei, prin profesorii de teologie, prin protopopii şi preoţii mireni, dar şi prin simplii monahi şi credincioşi. A fost o acţiune la care Biserica a luat parte într-un mod foarte consistent şi esenţial în acelaşi timp.

Dintre cei care au avut un rol foarte important, l-aş aminti în primul rând pe episcopul Ioan Papp al Aradului, de la care a şi pornit această iniţiativă a Unirii, apoi pe episcopul Miron Elie Cristea care, pe vremea aceea, conducea eparhia Caransebeşului şi care va ajunge ulterior mitropolit primat şi primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, dar şi pe episcopii greco-catolici din această perioadă, între care s-a remarcat Iuliu Hossu de la Gherla. Pe lângă aceştia, nu putem să nu-l menţionăm şi pe profesorul Nicolae Bălan, mitropolit al Ardealului, începând cu anul 1920. El a fost delegatul ardelenilor la Iaşi, oraş în care s-a aflat  pentru o perioadă scurtă Guvernul României, pentru a vorbi cu autorităţile româneşti şi străine despre intenţia românilor din Transilvania de a se uni cu „Patria Mamă“. Concret, Nicolae Bălan s-a întâlnit la Iaşi cu generalul Constantin Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu generalul Constantin Prezan, şeful Armatei din acea perioadă, precum şi cu Nicolae Iorga şi cu Ion I. C. Brătianu. De asemenea, Nicolae Bălan a avut întâlniri şi cu reprezentanţii Franţei, Angliei şi ai Statelor Unite ale Americii, trimiţând de la Iaşi scrisoare în Transilvania, la Arad, în care a anunţat că România este de acord cu intenţia ardelenilor, motiv pentru care ar trebui organizată o mare Adunare Naţională, care ulterior a avut loc. De la Iaşi a venit ideea Unirii, prin profesorul Nicolae Bălan, marele mitropolit de mai târziu.

Episcopul Ioan Papp, după cum am afirmat, a fost cel care a iniţiat acest proces al reîntregirii ţării, ajutat de Vasile Goldiş, pe vremea aceea membru în consistoriul Episcopiei de la Arad, iar episcopul Miron Cristea, pe lângă implicarea activă, a alcătuit o rugăciune specială care a fost rostită în ziua de 1 Decembrie, în cadrul slujbei de Te Deum, oficiată pe Câmpia de la Alba Iulia, unde au participat, după unii istorici, peste 100.000 de oameni, iar din alte surse, peste 200.000. De asemenea, cei doi ierarhi au făcut parte din diferite structuri care au luat fiinţă la acel moment; Ioan Papp a fost ales în funcţia de preşedinte al manifestărilor, coordonând toată activităţile de la 1 Decembrie, iar episcopul Miron Elie Cristea a făcut parte din delegaţia care, la 14 decembrie 1918, a adus actul de Unire la Bucureşti, pentru a consfinţi naşterea „României Întregite“.

Un rol important l-au avut şi publicaţiile religioase ale vremii, cum ar fi ziarul „Biserica şi şcoala“ de la Arad, „Telegraful Român“, „Gazeta poporului“ de la Sibiu etc. , iar protopopii şi preoţii au ajutat la constituirea acelor „comitete“  pro Unire din toate oraşele şi satele ţării. În concluzie, putem spune că Biserica a avut rolul decisiv în desfăşurarea şi înfăptuirea marelui eveniment.

Cum ar trebui sărbătorită astăzi Ziua Naţională a României de credincioşi? Este o datorie sărbătorirea Zilei Naţionale a ţării din care faci parte?

Sărbătorirea Zilei Naţionale este o datorie, chiar una de căpetenie. Primul mod în care putem sărbători Ziua Naţională este participarea în această zi la slujba de Te Deum, oficiată în fiecare biserică din Patriarhia Română, din ţară sau din afara graniţelor. Şi în 1918, demersul Unirii a început cu slujba Sfintei Liturghii, urmată de un Te Deum special.

În al doilea rând, trebuie evocată Adunarea de la 1 Decembrie 1918, cât şi persoanele care au înfăptuit Marea Unire, pentru a nu uita că poporul nostru, alături de Biserică, a traversat momente foarte grele, dar în unitate şi în colaborare le-a depăşit şi a realizat fapte măreţe. Unirea de la 1 Decembrie 1918, care a dus la realizarea „României Mari“ sau a „României Întregite“, cum personal îmi place să o numesc, trebuie exprimată şi prin unitatea de gândire, de trăire şi de sfinţire. Trebuie să avem o unitate naţională, desfăşurată în graniţele aceleiaşi ţări, dublată de o unitate lăuntrică, profundă.

Având în vedere legătura foarte strânsă şi puternică din trecut, care ar trebui să fie astăzi relaţia Stat- Biserică?

Privind la istoria poporului nostru, care într-o bună măsură a reluat sau a implementat ceea ce s-a întâmplat odinioară în Imperiul Bizantin, când între Stat şi Biserică era o colaborare în beneficiul ambelor instituţii şi în beneficiul poporului, cred că aceste două instituţii fundamentale ale neamului nostru trebuie să conlucreze şi să colaboreze, pentru a găsi cele mai bune soluţii pentru popor.