Semnal editorial: Icoana comuniunii cu Dumnezeu: Mănăstirea Hadâmbu - 350 ani de existenţă

Trăim într-o societate în care nevoia de dialog şi coeziune socială, ontologică persoanei umane, implică în primul rând o căutare a unui partener de comuniune. Dihotomia dintre ceea ce este duhovnicesc şi ceea ce este lumesc a condus pe om la crearea unei proprii culturi moderne secularizate, separate de Dumnezeu, golită de sens şi închisă în propria imanenţă. Omul secularizat Îl exclude pe Dumnezeu din dialogul său, izolându-L în spaţiul unui raţionament degenerat, care nu are nimic de a face cu adevărul revelat al Bisericii.

Deşi aparent separată de societate, mănăstirea, cu caracterul ei profund duhovnicesc, reprezintă un adevărat antidot al modernismului, al acestei culturi secularizate. Viaţa de mănăstire este în mod evident un model al comuniunii omului cu Dumnezeu, o icoană a unităţii şi sobornicităţii Bisericii şi în nici un caz izolare, individualism sau egoism.

Un exemplu viu în acest sens îl reprezintă Mănăstirea Hadâmbu, care sărbătoreşte anul acesta 350 de ani de existenţă documentară. Cu acest prilej, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, cu binecuvântarea IPS Teofan, a publicat albumul Mănăstirea Hadâmbu. 350 ani de existenţă.

În cele peste 100 de pagini de texte concise şi ilustraţii policrome, de o excepţională calitate grafică, care vorbesc de la sine despre istoria de veacuri a mănăstirii, cititorul găseşte informaţii preţioase pentru un viitor pelerinaj la acest sfânt aşezământ.

Mănăstirea Hadâmbu din Judeţul Iaşi datează din anul 1659, când domnitorul Gheorghe Ghica i-a dăruit lui Iani Hadâmbu, boier grec, un loc „în pădurea Iaşilor“, pentru a construi acolo o biserică. Se pare că pe acest loc exista deja o mai veche bisericuţă din lemn, datând din secolul al XV-lea, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“.

Ca majoritatea mănăstirilor româneşti medievale, acest lăcaş a fost administrat până în 1863 de egumeni greci. Mănăstirea a rămas apoi părăsită şi abia în 1937 călugări români revigorează viaţa monahală de aici. La doar câţiva ani, mănăstirea a fost închisă de autorităţile comuniste, fiind redeschisă după 1990, când au debutat ample lucrări de restaurare. Mănăstirea Hadâmbu se prezintă sub forma unui complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea.

Câteva icoane impresionează atât prin frumuseţea cromatică şi expresivă a figurilor, cât şi prin armonia compoziţională, între care se disting îndeosebi icoana Maicii Domnului cu Pruncul, donată mănăstirii în 1938, şi cea a Sfântului Ioan Botezătorul, considerate izvorâtoare de mir şi făcătoare de minuni.

Destinat publicului larg, acest album fotografic, realizat sub directa îndrumare a PS Calinic Botoşăneanul, prezintă, într-o formă deosebit de atractivă, imagini ale mănăstirii în ansamblu, detalii ale arhitecturii, ale frescelor interioare, ale obiectelor de cult şi ale tâmplăriei bisericeşti. De asemenea, sunt surprinse în imagini momente din slujba sfinţirii bisericii noi, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“, aspecte din viaţa liturgică, culturală, precum şi diferite activităţi administrative de obşte ale mănăstirii.

Fiind însoţită de un rezumat în limba engleză, lucrarea Mănăstirea Hadâmbu. 350 ani de existenţă poate fi o valoroasă carte de vizită a ceea ce înseamnă astăzi spiritualitatea şi tradiţia ortodoxă monastică românească, expresie a unei credinţe puternice şi a unităţii de neam.