Sfântul Ierarh Policarp, prescură a iubirii lui Hristos

Anul acesta, alături de moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, creştinii veniţi în inima Moldovei vor avea binecuvântarea să venereze moaştele Sfântului Ierarh Policarp al Smirnei, episcop martir, vestitor al vieţii şi discipol al ucenicului iubit al lui Hristos. Harul care se revarsă din rugăciunea Sfântului ierarh este purtător de biruinţă, ajutător în boli şi suferinţe, întăritor al credinţei şi păstrător al învăţăturilor mântuitoare ale Bisericii. Moaştele Sfântului Policarp sunt aduse de la Mănăstirea Ambelakiotissa din Grecia de către Înalt Preasfinţitul Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios.

Sfântul Ierarh Policarp, episcopul Smirnei, s-a născut în secolul I A.D. şi a fost episcop în cetatea Smirna din Asia Mica. Sinaxarul Constantinopolitan spune că a rămas orfan la o vârstă fragedă şi a fost crescut de credincioasa văduvă Calista, sfătuită de un înger. După moartea mamei sale adoptive, tânărul Policarp a renunţat la toate bunurile materiale şi a început o viaţă plină de rugăciune şi milostenie, ajutând pe cei săraci şi îngrijind bolnavii şi infirmii.

Magistrul şi duhovnicul său a fost Sfântul Ierarh Vucol, episcopul Smirnei (prăznuit în 6 februarie), care l-a hirotonit mai întâi diacon, încredinţându-i propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică, apoi preot.

Sf. Apostol Ioan Teologul, ucenicul cel iubit al Mântuitorului Hristos, mai trăia în acea vreme şi, fiind buni prieteni, cei doi mergeau deseori împreună în călătoriile lor apostolice. Sfântul Apostol Ioan Teologul este numit "vulturul ceresc al lui Dumnezeu", iar simbolul Evangheliei sale este vulturul înaripat, şi aceasta pentru că teologia sa a fost de o înălţime a gândirii şi de o profunzime mistică şi duhovnicească vrednice de privirea suverană a acvilei. Teologia Sfântului Ioan, care completează şi aprofundează Evangheliile sinoptice, are un izvor ascuns. În timpul Pătimirii Domnului Hristos, Acesta fiind pe Cruce, a încredinţat-o pe Maica Sa grijii şi ocrotirii lui Ioan, ucenicul cel iubit al Stăpânului. Astfel, devenind ucenicul Maicii Fecioare, Ioan a deprins tainele cele dumnezeieşti din mărturia Preacuratei Fecioare, înţelegând viaţa şi lucrarea minunată a Stăpânului de la cea care L-a cunoscut în toată măreţia Lui dumnezeiască. Dacă ceilalţi ucenici au stat cu Mântuitorul 3 ani şi 6 luni, Maica Domnului cunoştea întreaga viaţă pământească a Mântuitorului Hristos. De aici, profunzimea mistică a Evangheliei lui Ioan şi înălţimea teologiei Sfântului Policarp, ucenicul său.

Anii persecuţiei

Înainte de a muri, Sf. Ierarh Vucol şi-a exprimat dorinţa ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei. Când Sf. Policarp a fost sfinţit episcop, i s-a arătat Domnul Iisus Hristos, ungându-l cu Duhul Sfânt.

Între anii 161-180 A.D., împăratul Romei, Marcus Aurelius, a pornit o crudă persecuţie împotriva creştinilor. Păgânii din Smirna, ruşinaţi de cuvintele sfântului, au cerut judecătorului să fie căutat Sf. Policarp, "tatăl tuturor creştinilor" şi "ademenitorul întregii Asii". În acest timp, la rugăminţile credincioşilor săi, Sfântul s-a retras într-un sat mic, nu departe de Smirna. Când soldaţii au venit să-l ia, el i-a întâmpinat şi i-a poftit la masă, după care le-a cerut răgaz pentru rugăciune ca să se pregătească pentru mucenicie. După două ore de rugăciune fierbinte, cu faţa senină a mers împreună cu cei care-l duceau spre moarte.

Suferinţele şi moartea sa martirică sunt prezentate în "Epistola Creştinilor Bisericii din Smirna către celelalte Biserici", una dintre cele mai vechi mărturii ale literaturii creştine.

În faţa chinuitorilor, Sfântul Ierarh Policarp şi-a mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos şi a fost condamnat să fie ars de viu. A fost îndemnat să blesteme pe Hristos ca să scape astfel cu viaţă, dar el a răspuns: "De optzeci şi şase de ani Îi slujesc şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?".

După ce călăii au aprins focul în jurul Sfântului, flăcările l-au înconjurat, dar nu l-au atins, ridicându-se deasupra capului său în formă de boltă. Văzând că flăcările nu-şi fac efectul, păgânii l-au înjunghiat cu un pumnal, iar sângele i-a curs atât de mult din rană încât a stins flăcările. Trupul martirului Policarp a fost ars. Creştinii din Smirna au luat cu evlavie ce a mai rămas din trupul Sfântului, sărbătorind în fiecare an ziua martiriului său. Veneraţia moaştelor sale este una dintre primele mărturii ale prezenţei Duhului Sfânt în trupurile sfinţilor, după moarte.

"Prin mila Domnului am ascultat apoi cu atenţie cuvintele lui Policarp"

Sfântul Irineu din Lyon, un discipol al Sf. Policarp, a vorbit despre sfânt, citat şi de Eusebiu în a sa Istorie Eclesiastică (V, 20): "Am fost foarte tânăr când te-am văzut la Policarp, în Asia Mica", îi scria Sf. Irineu prietenului său Florinus, "dar tot îmi amintesc locul unde Binecuvântatul Policarp a şezut şi a vorbit, cum a păşit, cum a gândit în viaţă, cum era înfăţişarea lui, vorba lui, cum se plimba cu Ioan şi cum povestea el însuşi ceea ce auzea de la alţi mărturisitori ai Domnului despre viaţa, învăţăturile şi minunile Sale. Prin mila Domnului am ascultat apoi cu atenţie cuvintele lui Policarp, scriindu-le nu pe table, ci în adâncul inimii mele. De aceea, pot mărturisi în faţa lui Dumnezeu că dacă acest sfânt şi binecuvântat părinte ar auzi ceva asemănător cu erezia ta, s-ar opri imediat şi şi-ar exprima indignarea prin expresia lui consacrată: Bunule Dumnezeu, cum m-ai lăsat să trăiesc aceste vremuri!".

Sfântul ierarh a scris mai multe epistole către obştea sa şi către alţi oameni, dintre care singura care a supravieţuit până azi este Epistola către Filipeni, care, după mărturia Sf. Ieronim, a fost citită în bisericile din Asia Mică la sfintele slujbe. Această epistolă a fost scrisă de sfânt ca răspuns la dorinţa Filipenilor de a primi nişte scrisori despre martirul Ignatie (prăznuit în 20 decembrie), care erau în posesia Sf. Policarp.

Ierarhul a fost numit de Biserică "prescură sfântă a Bisericii". Moartea Sfântului Policarp în mijlocul focului este o metaforă teologică a vocaţiei persoanei umane, care trebuie să devină prescură cuvântătoare, miridă din Trupul euharistic al lui Hristos, Pâinea cea veşnică, coborâtă din cer pentru a hrăni oamenii cu nemurire.

Orice om, aşadar, este chemat să simtă şi să aprofundeze în sine apartenenţa sa la Trupul lui Hristos care este Biserica, împărtăşindu-se cu Trupul Lui euharistic, în Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie.