Trăim în era Duhului Sfânt

Evenimentul rusalic este "clipa" în care Treimea punctează pnevmatic istoria, subliniind şi împlinind intimitatea relaţiei metafizicului cu umanul, plonjând în interiorul fiinţei energia divină necreată care vindecă rănile păcatului ce provoacă moartea sufletului. Această prezenţă rămâne unică şi irepetabilă în istoria mântuirii, umanitatea fiind, în acelaşi timp, dependentă de Paraclet - Care Îşi asumă timpul înduhovnicindu-l, într-o adiere sfântă, mântuitoare, până în eshaton.

Momentul Pogorârii Duhului Sfânt este istorisit magistral în prima carte de istorie a Bisericii primare, Faptele Apostolilor: Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi apostolii adunaţi, împreună la un loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt, ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi (Fapte 2, 1-4).

Nu putem încadra într-o definiţie acest Duh, Care a transformat pe ucenici într-o clipeală de ochi, spiritualul scăpând oricărui exerciţiu de înţelegere mentală. Limbile, ca manifestare vizibilă a Duhului, erau ca de foc, însă nu putem şti nici de unde veneau, nici unde se duceau (Ioan 3, 8), perceptibilă putând fi doar auzirea suflării Lui şi, uneori, a vocii Lui pentru adunarea eterogenă a celor reuniţi în Ierusalim, la sărbătoarea iudaică a Rusaliilor.

Cuvântului Duh, în ebraica veche, i se spune Ruah, în greacă - Pnevma, Spiritus în limba latină şi s-ar traduce prin "Suflu", Cel care face să vibreze spaţiul, să cânte pădurile sau să freamăte marea. Duhul, Suflul Sfânt, poate să Se confunde cu interioritatea cea mai profundă a omului sau cu însuşi misterul lui Dumnezeu, Care este Duh (Ioan 4, 24). Or, Sfântul Atanasie de Alexandria zicea: Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător de Duh Sfânt. Aşadar, prin Duhul Sfânt se realizează, la plinirea vremii, întruparea şi se derulează existenţa lui Hristos şi, tot prin El, se realizează învierea Lui. Iar finalitatea acestora nu este alta decât Rusaliile, pentru ca noi să fim plini de Duh Sfânt şi să trăim în epoca Duhului Sfânt. În Hristos, Biserica devine Biserica Duhului Sfânt, unde omul găseşte - sau ar trebui să găsească - spaţiul libertăţii sale fără limite, libertate responsabilă şi creatoare.

Timpul biblic al misiunii Duhului Sfânt

În Vechiul Testament, Duhul este suflul vivificator, dătătorul de viaţă. Ruah nu comportă nici intelectualism, nici spiritualism. Ruah este purtătorul Logosului, al Cuvântului Creator. Duhul, la creaţie, Se purta pe deasupra apelor şi participa la marea operă creatoare, "clocind" ca o pasăre uriaşă apele oceanului primordial. Cuvântul Ruah, în ebraica veche, ca şi în limbile semitice, este şi feminin, şi masculin, iar mişcarea Duhului deasupra apelor sugerează bătaia aripilor protectoare a tot ceea ce există sub ele. Ruah infuzează viaţa, fecundează materia, realizând Rusaliile Cosmice, cum ar spune Serghei Bulgakov. După ce Dumnezeu, prin Cuvânt, a făcut Cosmosul şi tot ce este viaţă pe pământ, fiecare lucru şi vietate după felul lor, l-a creat pe om după Chipul Său, iar Duhul i-a dat viaţă (...).

După căderea omului în păcat, Dumnezeu nu Şi-a părăsit făptura, pe care o crease din iubire, ci a arătat "pedagogia răbdării Sale dumnezeieşti". În acest timp, Ruah nu a încetat lucrarea Sa de ferment al plămadei umane, pentru a-l smulge din opacitatea autosuficienţei şi a-l pregăti pentru timpul mesianic (...).

După ce se va scurge timpul de pregătire mesianică, Duhul nu Se va mai odihni numai în anumite persoane alese ale poporului teocratic, ci Se va odihni peste Mesia, slujitorul suferind, Care va aduce mântuirea popoarelor. Fiul Omului este Persoana integrantă, în Care sfinţii cerului vor fi reînnoiţi tot prin Duhul.

În Noul Testament, Iisus Se prezintă ca Uns al Duhului. La întrupare, Duhul este Cel care împlineşte ungerea mesianică în Iisus şi nu încetează să Se odihnească în El, să-Şi manifeste puterea şi bucuria divină în Cel întrupat: În acest ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului... (Luca 10, 21). Totodată, prin Duhul Sfânt, Tatăl iubeşte pe Fiul, iar Fiul iubeşte pe Tatăl, aşa cum s-a arătat la cele două mari teofanii: la Botezul în apele Iordanului şi la Schimbarea Sa la Faţă, de pe Tabor.

În Evanghelia Sfântului Ioan, în cuvântarea de rămas bun, Iisus încetează să mai descopere lucrarea Duhului, zicând: Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor (Paraclet) vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi va fi cu voi" (Ioan 14, 16-17). Noul Paraclet (cuvântul înseamnă, în greceşte, "avocat", "mângâietor", "cel care protejează şi vivifiază") va interioriza şi va manifesta prezenţa lui Hristos, comunicând oamenilor iubirea trinitară cu care Se identifică.

De fapt, după ce Duhul Sfânt a vegheat moartea şi Învierea lui Iisus, apoi în chip de "nor", la Înălţare, L-a purtat la Dreapta Tatălui, Trupul eclesial al lui Hristos devine locul sacramental unde Duhul Sfânt suflă în toată forţa Sa: este vorba de Rusaliile universale, care se manifestă ca uragan şi limbi ca de foc. Biserica este, deci, "misterul", taina lui Hristos în Duhul Sfânt. În această calitate, Biserica răspândeşte în lume forţa Învierii şi administrează harul Duhului Sfânt prin cei consacraţi ca miniştri ai Tainelor lui Dumnezeu. Faptele Apostolilor apar, astfel, ca Evanghelia Duhului, în care Acesta vorbeşte şi lucrează în strânsă legătură cu numele lui Iisus.

Progres către profunzimi

Sfântul Duh este Dumnezeu Cel tainic, Cel interior, intim, Care vine ca o briză uşoară şi pătrunde să vieze fiecare existenţă personală în comuniune teandrică interpersonală. Simbolurile Sale revelatorii - vânt subţire, apă vie, foc arzător, porumbel, nor luminos - pun Persoanele în mişcare una către cealaltă, desemnând acea conivenţă între fiinţele conştiente şi depăşind orice relaţie empirică dintre ele. În esenţa lui Dumnezeu, Duhul, ca Persoană trinitară, este Acel misterios "al Treilea", prin Care este posibilă mişcarea iubirii dumnezeieşti perihoretice, intratrinitare şi în Care dualitatea Tată-Fiu nu poate fi opoziţionistă, nu prin faptul că El I Se resoarbe inepuizabil, ci printr-o diversitate plenară a unităţii.

Într-o variantă mai veche a Rugăciunii Domneşti, Tatăl nostru, cererea vie împărăţia Ta era tradusă cu vie Duhul Sfânt, iar Psalmul mesianic 44, în versetul 9, prezintă pe Dumnezeu ca Cel ce unge cu untdelemnul bucuriei: Pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi.

Analizând aceste două texte scripturistice novo- şi vetero-testamentare, mai mulţi Părinţi ai Bisericii primare, în special Sfântul Irineu de Lyon şi Sfântul Grigorie de Nyssa, au definit pe Duhul Sfânt ca "Împărăţia Tatălui şi ungerea Fiului": Tatăl este Cel ce dă ungerea, iar Aceasta este Duhul, Care odihneşte de-a pururea în Fiul, ungând în Biserică, cu untdelemnul bucuriei, pe toţi părtaşii Lui", adică pe aceia care devin fii şi fiice ale Bisericii, prin Sfântul Botez.