Treizeci de secunde în preajma sfinţilor

"Vă rog, vă rog, mai repede! Trebuie să înţelegeţi că aşteaptă încă atâţia oameni în ploaie! Vă rog!", strigă jandarmul, cu o mână întinsă spre scările de ieşire. Mădălina coboară încet scările baldachinului în care se află raclele celor doi sfinţi, primeşte cu sfială iconiţa şi firele de busuioc de la tinerii voluntari din capătul scărilor, se întoarce cu faţa spre acoperământul îmbodobit cu flori, îşi face semnul crucii, în timp ce ochii, încet, încet, i se umezesc, cu gândul la cea care a îndemnat-o să vină tocmai de la Târgovişte la Iaşi, pentru a se închina Sfintei Cuvioase Parascheva: "E chiar aşa cum mi-a spus bunica! Sfântă Parascheva, ajut-o să se însănătoşească!"

30 de secunde. Acesta a fost timpul, în medie, în care un pelerin, după ce a aşteptat zeci de ore la rând în frig şi ploaie, s-a putut închina în zilele hramului Sfintei Cuvioase Parascheva la racla cu moaştele Cuvioasei şi ale Sfântului Teofil, cel nebun pentru Hristos. 30 de secunde în preajma rămăşiţelor sfinţilor, o iconiţă, nişte vată sfinţită, câteva fire de busuioc şi pelerinajul s-a terminat. Sau nu?

Sâmbătă, 13 octombrie 2012, ora 23:00. În ploaia măruntă ce se aşterne, fumul de tămâie de la racla cu moaştele Sfintei Parascheva şi ale Sfântului Teofil se ridică uşor spre cer, odată cu rugăciunile pelerinilor ce îşi aşteaptă liniştiţi rândul spre închinare.

În străduţa din capătul baldachinului cu sfintele moaşte, dau peste Leonard Pop, din Satu-Mare, elev în clasa a XII-a la profilul Matematică-informatică din cadrul Liceului "Ioan Slavici", care a venit pentru prima dată anul acesta la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, alături de un grup de cincizeci de pelerini, majoritatea prieteni. "Nu aveam de gând să vin, dar îndemnat de apropiaţi, m-am hotărât să iau ceva din economiile pe care le aveam şi să merg să mă închin la racla Sfintei Parascheva. Deşi am stat cincisprezece ore în picioare, a fost o experienţă unică. Nu pot exprima în cuvinte ce am simţit, pot doar să redau cuvintele unei doamne, care, urcând alături de mine scările spre racla cu sfintele moaşte, a spus că parcă ar urca spre scările raiului. Asta am simţit şi eu, că sunt foarte aproape de rai", îmi spune Leonard, zâmbind. În urma lui Leonard, mă întâlnesc cu Ştefan Aştefanei din Târgu Neamţ, proprietar al unei firme de transport, prezent pentru al cincilea an consecutiv la hramul Iaşului: "Ştiu că dacă vin aici, la Cuvioasă, şi mă închin de ziua ei, duc cu mine acasă, la familie, toată bucuria de aici. Nu am venit aici să mă rog, am venit să mulţumesc".

"Sfinţii merită orice sacrificiu"

În mulţimea de credincioşi din curtea catedralei ce ascultă slujba Privegherii, îmi atrage atenţia liniştea şi lumina chipului unui tânăr cu barbă, potrivit de statură, îmbrăcat într-o pelerină de ploaie. Aflu de la el că-l cheamă Liviu şi că este programator în Bucureşti. Întrebându-l ce anume l-a determinat să bată atâta drum de la Bucureşti la Iaşi pe o vreme aşa mohorâtă, îmi răspunde liniştit şi apăsat că "sfinţii merită orice sacrificiu, întrucât ei au făcut ceea ce noi nici măcar nu gândim. Măcar atât putem face, să ne închinăm lor şi să-i rugăm să ne ajute să le urmăm exemplul. Trebuie să ştim cu toţii că greutăţile nu le putem depăşi singuri, ci doar în comuniune cu Dumnezeu. Or, sfinţii tocmai asta fac: ne duc cu gândul spre Cer". Spusele lui Liviu îmi sunt întărite de Lidia din Constanţa, de profesie consilier bancar, care îmi mărturiseşte că, în momentul când a atins racla cu moaştele sfinţilor, a simţit "o mare bucurie şi linişte sufletească, o eliberare de păcate şi foarte multă speranţă".

"Gândurile cu care am venit aici s-au schimbat în momentul când am ajuns la racla Sfintei în gânduri mai bune. Simt în fiecare an o chemare din ce în ce mai mare să descopăr calea adevăratei credinţe şi să vin la Sfânta Parascheva, lucru pe care nu-l pot explica. Pur şi simplu aşa simt, că trebuie să vin", îmi spune Florin, de profesie aviator. Ţinând strâns în mâini iconiţa cu Sfânta Parascheva şi Sfântul Teofil, Maria din Bacău, de doar şase anişori, micuţă şi firavă, a venit alături de mama ei să se închine la Cuvioasă "pentru ajutor şi pentru note bune la şcoală". Mama Mariei, cu lacrimi în ochi, îmi mărturiseşte că vine la racla Cuvioasei de mai bine de 12 ani, pentru "uşurare sufletească şi pentru ocrotire din partea Cuvioasei. Simţi mântuirea mult mai aproape în preajma raclei".

30 de secunde i-au fost suficiente tâlharului Dismas de pe cruce, prin credinţă, să-i ceară Mântuitorului Hristos mântuirea. Şi a primit-o: a fost primul pământean ajuns în rai. Pelerinii prezenţi pentru câteva clipe lângă raclele sfinţilor sunt în preajma lui Dumnezeu, Cel care S-a preaslăvit în rămăşiţele pământeşti ale celor care i-au închinat vieţile. Iar în preajma lui Dumnezeu, timpul nu există, există doar intervalul dintre chemarea Lui şi răspunsul omului. În cazul acesta, 30 de secunde omeneşti sunt mai mult decât suficiente pentru pelerinul autentic să spună: "Doamne, pentru rugăciunile sfântului căruia mă închin, ajută-mă să fiu pentru totdeauna alături de Tine. Amin".