„Un monah statornic, neobosit, cu o mare bucurie de a se dărui aproapelui“

Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi a cinstit, duminică, 10 februarie, memoria părintelui protosinghel Teofan Merlă, cel care a vieţuit, a mărturisit şi a povăţuit generaţii de monahi şi credincioşi vreme de mai bine de 50 de ani.

După slujba Sfintei Liturghii, preoţii mănăstirii, în frunte cu părintele stareţ, protosinghelul Partenie Petric, stareţi de la mănăstiri învecinate, preoţi şi monahi care i-au fost ucenici sau care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Teofan, au săvârşit o slujbă de pomenire, la împlinirea a şapte ani de la trecerea la cele veşnice a celui care a rămas în memoria credincioşilor drept „duhovnicul de la Cetăţuia“.

La finalul slujbei de pomenire, pr. prof. dr. Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, a vorbit credincioşilor, foarte mulţi dintre ei veniţi special la Cetăţuia pentru acest moment din Iaşi sau din judeţele învecinate, despre imaginea luminoasă a părintelui Teofan Merlă, subliniind „statornicia, duhovnicia şi jertfelnicia“ cu care părintele a păşit, vreme de mai bine de cinci decenii, către întâlnirea cu cele veşnice.

„Faptul că părintele protosinghel Teofan a trăit toţi anii săi de monahism în aceeaşi mănăstire arată o mare virtute pe care părintele a avut-o, statornicia. O altă mare virtute a părintelui a fost duhovnicia, el fiind ani mulţi duhovnicul Mănăstirii Cetăţuia şi, datorită harului său, aşa a şi rămas în mintea şi inimile nenumăraţilor credincioşi care l-au cunoscut. În toţi aceşti ani de duhovnicie a îndrumat nenumărată mulţime de oameni şi, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, aceasta este cea mai însemnată lucrare pe care un om o poate face pe pământ. Iar dacă Mănăstirea Cetăţuia a fost cunoscută într-o perioadă atât de grea din viaţa Bisericii noastre, începând cu zorii comunismului şi continuând cu regimul de teroare şi prigoană a creştinilor instaurat apoi, cu siguranţă acest lucru i se datorează, într-o foarte mare măsură, muncii neobosite de învăţătură, de mângâiere şi de îmbărbătare a părintelui Teofan Merlă. 

În al treilea rând, o altă mare virtute a părintelui a fost cea a jertfelniciei. Viaţa preotului şi duhovnicului de mănăstire se împarte între multele slujbe, ascultări şi pravile primite şi între mângâierea oamenilor care îi caută ajutorul. Am avut bucuria să mă număr printre cei care l-au cunoscut pe părintele Teofan şi îmi amintesc cum, student fiind, îl vedeam cum, după slujbele târzii de seară, zăbovea încă vreme îndelungată pentru a vorbi cu fiecare, pentru a binecuvânta şi a da cuvânt de mângâiere celor care îl căutau. Acesta a fost, în puţine cuvinte, părintele protosinghel Teofan Merlă. Un monah statornic, neobosit şi cu o mare bucurie de a se dărui aproapelui“, a subliniat pr. prof. dr. Ion Vicovan.

„Am venit să-i mulţumim pentru că s-a purtat faţă de noi ca un tată bun“

După Parastasul săvârşit în biserica Mănăstirii Cetăţuia, mulţimea de credincioşi, în frunte cu părinţii stareţi, preoţi şi monahi, a mers la mormântul părintelui Teofan Merlă, aflat în cimitirul mănăstirii, unde, după slujba de pomenire, au depus coroane de flori, au aprins lumânări şi s-au rugat pentru iertarea păcatelor şi odihna celui care le-a luminat calea. Printre oamenii veniţi din diferite colţuri ale ţării pentru a participa la acest moment special s-a numărat şi bătrânul Gheorghe David, în vârstă de 85 de ani, care a mărturisit, emoţionat, că i-a fost fiu duhovnicesc părintelui Teofan vreme de mai bine de 20 de ani. „A fost un om şi un monah cum rar se întâlneşte. Nici nu ştiu să vă spun pe câţi i-a ajutat cu un sfat înţelept, cu o vorbă bună, cu o încurajare în momentele grele ale vieţii. Pe mulţi i-a ajutat şi cu bani, i-a încurajat să facă şcoală sau i-a ţinut în chirie pe socoteala lui, căci aşa era el, foarte darnic, dar şi foarte discret. Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut bucuria să-l cunosc şi am venit astăzi aici, cum au venit şi toţi oamenii aceştia pe care îi vedeţi adunaţi la mormântul său, să-i mulţumim pentru că ne-a fost sprijin în momentele grele ale vieţii şi pentru că s-a purtat faţă de noi ca un tată bun“, a spus bătrânul de 85 de ani. 

După slujba de pomenire săvârşită la mormântul părintelui, toţi cei prezenţi au fost invitaţi la praznic, în vechea stăreţie a mănăstirii, unde au avut prilejul să se reîntâlnească sau să se cunoască şi să-şi povestească amintiri legate de chipul luminos al celor care multora le-a fost părinte spiritual.

„O mică parte dintre fiii duhovniceşti, preoţi şi laici, au venit din nou la Cetăţuia, să se întâlnească acum, în rugăciune, cu duhovnicul lor. Pe chipul fiecăruia s-a văzut bucuria revederii şi dorinţa de a povesti în câteva cuvinte întâmplări din viaţa lor care amintesc de întâlnirea cu părintele. Versetul din Sfânta Scriptură care l-a călăuzit pe părintele Teofan în viaţă a fost acesta: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei credinţa voastră, să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri». Părintele Teofan rămâne pentru noi toţi un monah iubitor de pace, prietenos, un părinte bun şi multora  binefăcător“, a subliniat monahul Dosoftei Jitaru de la Mănăstirea Cetăţuia, unul dintre cei mai apropiaţi şi devotaţi ucenici ai părintelui Teofan, alături de care a stat vreme de 20 de ani.

Nouă ani de suferinţă

Părintele Teofan Merlă, din botez Toader, s-a născut la 8 septembrie 1921, în localitatea Tătărăni, comuna Fereşti, judeţul Vaslui. A fost al nouălea copil din cei 11 ai familiei Vasile şi Maria Merlă. În anul 1947 a intrat în Mănăstirea Cetăţuia, pe care nu a mai părăsit-o decât atunci când a fost alungat prin decretul 410, potrivit căruia călugării care nu aveau peste 55 de ani trebuiau să se întoarcă în lume. De fiecare dată când avea posibilitatea, părintele urca la Cetăţuia, se închina şi se ruga, ştiind că va veni ziua când va reînnoda aici firul vieţii monahale. Aşa au trecut nouă ani, timp în care a locuit în Iaşi sau în localităţile învecinate, lucrând ca muncitor sau ca paznic pentru a-şi asigura traiul de zi cu zi. Dar, fără să-şi încalce jurământul depus la călugărie, s-a reîntors la Mănăstirea Cetăţuia, pe care nu avea să o mai părăsească până în ziua de 11 februarie 2006, când a trecut la cele veşnice. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii, unde este vizitat, aproape zilnic, de monahi, preoţi şi credincioşi veniţi să-i aducă mulţumire pentru binele cu care i-a înconjurat sau să-i ceară să se roage şi să vegheze în continuare asupra lor.