Un răspuns dat formalismului iudaic

Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă minunea vindecării unei femei „care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum“ (Luca 13, 10-17). Motivul gârbovirii? „Era legată de satana“ (Luca 13, 16). Vindecarea unor astfel de suferinţe era apanajul exclusiv al „Celui Preaînalt“ (Iisus Sirah 38, 1-6). Interesant este faptul că, deşi femeia era bolnavă, nu neglija sinagoga. Aşa se şi explică întâlnirea neaşteptată, într-o zi de sâmbătă, cu Iisus, „pe Care L-a găsit învăţând într-una din sinagogi“ (Luca 13, 10).

Nu era prima dată când Iisus învăţa în sinagogă, ci de multe ori, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, Mântuitorul întârzia în rugăciuni, chiar şi de toată noaptea (6, 12). Văzând-o, Iisus a fost mişcat de suferinţa femeii şi, totodată, de indiferentismul celor din jur. De aceea, a chemat-o şi Şi-a pus mâinile asupra ei şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta“ (Luca 13, 12). De aici şi dezlegarea de după spovedanie.

Mântuitorul nu S-a rugat ca Dumnezeu să o vindece, ci El Însuşi, prin puterea Sa proprie, a vindecat-o. Purta puterea şi lucrarea lui Dumnezeu în Sine Însuşi, fiind El Însuşi Dumnezeu. Şi, spune referatul, ea îndată s-a vindecat şi, ca mulţumire, „Îl slăvea pe Dumnezeu“ (Luca 13, 13). Astfel, s-a pus capăt unei suferinţe care dura de optsprezece ani.

Dacă totul s-ar fi oprit aici, ar fi fost foarte bine. Numai că, în aceste condiţii, „mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, zicea mulţimii: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!“ (Luca 13, 14). Cei nechibzuiţi la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie (Pilde 12, 18).

Ceea ce mai-marele sinagogii nu putea să înţeleagă era faptul că minunile săvârşite în zi de sâmbătă erau, de fapt, un răspuns dat formalismului iudaic, ridicat la rang de virtute. Mai-marele sinagogii s-a mâniat şi şi-a exprimat indignarea, nu în nume propriu, ci în numele întregii comunităţi. Prin aceasta, pe de o parte, îşi lua Legea ca scut de apărare, iar pe de alta, se folosea de atitudinea mulţimii, în numele căreia vorbea.

Sfântul Apostol Iacov spune că „mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“ (Iacov 1, 20). Din felul cum s-a comportat cu Iisus, ca şi cum Acesta, vindecând-o în zi de sâmbătă, prin cuvânt şi gest, pe femeia în discuţie, ar fi pângărit sinagoga, arată până unde ducea legalismul şi formalismul iudaic. Din păcate, fariseul nu înţelegea că interdicţia prevăzută în porunca a patra din Decalog, aceea de a nu se lucra sâmbăta, nu I se adresa lui Dumnezeu, ci omului.

Omul era acela care nu trebuia să presteze activităţi lucrative în zi de sâmbătă şi nicidecum Dumnezeu. Şi apoi, nu era vorba nici de arat, nici de semănat, nici de treierat, nici de vreo altă activitate de genul acestora. Ce ar fi însemnat ca Dumnezeu să nu fi purtat grijă de lucrurile omeneşti şi în zi de sâmbătă?, se întreba Sfântul Chiril al Alexandriei.

Or, prin această minune săvârşită în zi de sâmbătă, Hristos dă o semnificaţie mai profundă acestei zile, eliberând firea omenească de consecinţele ordinii decăzute. Sfântul Evanghelist Luca consemnează nu mai puţin de şase episoade privind activitatea lui Hristos în zi de sâmbătă, zi ce marchează împlinirea eshatologică a promisiunilor lui Dumnezeu pentru cei flămânzi, bolnavi, robiţi ş.a. Mai-marele sinagogii se arată a fi un om lipsit de discernământ, cu atât mai mult cu cât, mâniindu-se, a protestat împotriva binelui făcut, defăimând minunea. Prin atitudinea sa, încerca de fapt să îşi acopere necinstea şi nelegiuirile.

Se pare că nu atât vindecarea femeii l-a iritat, vindecarea fiind doar pretextul, cât mai ales faptul că poporul adera la învăţătura lui Iisus şi, mai mult, chiar credea într-Însul. Atunci Iisus, cunoscându-i inima, nu i se adresează direct, ci tot aşa cum procedase mai-marele sinagogii, oarecum impersonal şi la plural: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta, boul său, sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape?“ (Luca 13, 15).

Răutatea s-a poticnit de bunătatea lui Dumnezeu

Cea mai puternică palmă morală pe care putea să le-o dea cineva era aceasta, să le arate că preţuiau mai mult animalele decât oamenii. În general, oamenii făţarnici sunt oameni duplicitari, nu fac ceea ce zic (Iezechiel 33, 31). Or, se ştie că Mântuitorul, indignat şi întristat de atitudinea lor, le-a condamnat adesea comportamentul, întrebuinţând termeni dintre cei mai neechivoci: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. (...) Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua. (...) Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi. (...) Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa. (...) Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. (...) Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia“ (Matei 23, 13-33). Şi şirul vaiurilor continuă.

Nimeni nu ar fi putut lua o atitudine mai potrivită împotriva nedreptăţii, a nepăsării faţă de durerea şi nevoia altuia, a formalismului încrâncenat şi cinic, a urii şi făţărniciei învăţătorilor de lege, ca Iisus. Negreşit că protagonistul în discuţie era unul dintre cei vizaţi de vaiurile expuse, ca unul care era cucernic numai la arătare. Nu întâmplător, Mântuitorul - în diferite circumstanţe - le recomanda Apostolilor: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia“ (Luca 12, 1). De remarcat este faptul că în Vechiul Testament dreptul se putea milostivi chiar în zi de sâmbătă spre dobitocul său (Pilde 12, 10), pentru că sabatul avea un profund caracter umanitar.

Scopul sabatului, aşa cum îl dezvăluie Hristos, nu este realizat interzicând faptele bune, ci încurajându-le. Lucrul acesta îl ştia Mântuitorul, dar şi cei pe care i-a mustrat: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta, boul său, sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape?“ (Luca 13, 15). Cum adică? Se puteau dezlega animalele ca să fie adăpate în zi de sâmbătă şi nu putea să fie dezlegată de păcatele sale o femeie gârbovită de optsprezece ani de acestea? Revoltător! Pentru ei, animalele erau mai de preţ decât oamenii. Din păcate, există şi astăzi astfel de oameni, care preferă să adăpostească în casă un câine decât un bătrân fără adăpost sau un copil abandonat sau unul al străzii.

De aceea, Mântuitorul, indignat de situaţia creată, i-a întrebat: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?“ (Luca 13, 16). O întrebare de bun-simţ. Sabatul devenise o povară greu de purtat de credincioşi, exprimând dorinţa despotică a unor pseudo-lideri religioşi de a respecta cu stricteţe interdicţiile fixate de ei, ce frizau ridicolul. De aceea, în învăţătura Mântuitorului porunca sabatului nu mai apare, în timp ce celelalte sunt recomandate.

Viaţa unui om este mai presus sau dincolo de sabatul iudaic, peste care de altfel se arată a fi stăpân Însuşi Hristos. Şi atunci, de unde atât de multă opoziţie din partea liderului spiritual, mai ales că era în discuţie una dintre fiicele lui Avraam, nicidecum o străină? Suferea de optsprezece ani. Pentru ea, aceşti ani au fost iad. S-ar fi cuvenit ca el, mai-marele sinagogii, să fi avut o altă atitudine în relaţie cu suferinţa femeii. Or, el Îl certa pe Iisus folosind un limbaj impersonal - aşa cum era şi gândirea sa - şi adresându-se unei mulţimi închipuite, pentru că se credea reprezentantul comunităţii. Din păcate, răutatea din el nu-l lăsa să vadă nici pe femeia vindecată şi nici pe Dumnezeu Care a vindecat-o. Certa binele făcut de Dumnezeu, iar prin aceasta Îl certa pe Dumnezeu Însuşi. Numai că răutatea lui s-a poticnit de bunătatea lui Dumnezeu.

Pe fondul acestui comportament, Iisus a venit cu întrebarea: „Nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?“. Era o întrebare firească, de bun-simţ, la care nu au putut să răspundă. Era o întrebare punctuală, care se adresa mai-marelui sinagogii. Însă, întrebarea i-a ruşinat pe toţi.

Leacul împotriva mâniei este îndelunga răbdare şi dragostea

Sfântul Evanghelist Luca spune: „S-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El“ (Luca 13, 17). S-au ruşinat, dacă mai poate fi vorba de ruşine la astfel de oameni, cei care Îi monitorizau orice cuvânt sau faptă, cei care gândeau pătimaş şi contorsionat despre Iisus, pe când mulţimile sensibilizate de minunea consumată se bucurau.

În Vechiul Testament, era literă de lege porunca: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta“ (Levitic 19, 17). Iar Solomon spune: Duşmănia este semnul morţii spirituale (Pilde 17, 19). Sfântul Apostol Pavel cerea efesenilor, printre altele, în spiritul acestor scrieri sfinte, ca „orice mânie şi întărâtare şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, ca orice răutate“ (Efeseni 4, 31). Şi iarăşi: „Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului“ (Efeseni 4, 26-27). Dar nu trebuie să uităm ceea ce Însuşi Hristos a spus: „Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă“ (Matei 5, 22). Desigur, au fost momente în care Hristos Însuşi S-a mâniat (Marcu 3, 5; 11, 15; Matei 21, 12-13; Luca 19, 45; 10, 13-15), însă este o mare diferenţă între mânia iraţională a liderului spiritual şi mânia îndreptăţită şi sfântă a Mântuitorului.

Dacă prima era pricinuită numai de considerente proprii, impersonale şi răutăcioase, mânia Mântuitorului afirma o atitudine împotriva răutăţii dezlănţuite, a nedreptăţii, a formalismului, a discriminării, a urii şi asupririi; împotriva pervertirilor adevăratului spirit al celor spuse de Dumnezeu în Lege şi în prooroci.

Leacul împotriva mâniei este îndelunga răbdare şi dragostea. Numai ele îl pot vindeca pe om de patima mâniei; ele au fost, de fapt, şi armele sfinţilor. Acesta este, de altfel, mesajul Evangheliei de mâine.