Viaţa - şcoala în care ne pregătim pentru eternitate

Spre deosebire de celelalte vieţuitoare, omul, creat de Dumnezeu cu voinţă, libertate şi conştiinţă, este o fiinţă dinamizantă, înflăcărată permanent de un scop, pe parcursul întregii sale existenţe. Suntem fascinaţi sau chiar robiţi în această viaţă de atâtea idealuri, mai mult sau mai puţin importante. De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos proclamă neobosită că există un unic scop important al vieţii, căruia trebuie să i se subsumeze toate celelalte: asemănarea cu Dumnezeu, manifestat în lume la plinirea vremii prin Persoana Mântuitorului Hristos Iisus.

Pentru a realiza scopul esenţial al vieţii creştinului, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să răscumpărăm vremea sau timpul, pentru că zile rele sunt. Mai târziu, în acelaşi context, Sfântul Grigorie de Nazianz va zice: "Nu pierdeţi vremea îndumnezeirii", adică folosiţi timpul doar în perspectiva asemănării cu Dumnezeu. Dacă nu reuşim aceasta în viaţă, am pierdut totul, "am omorât timpul care a fost un timp al îndumnezeirii, nu al pierzaniei".

Asemănarea cu Dumnezeu, scopul unic al vieţii

Dacă nu realizăm în chipul nostru asemănarea cu Dumnezeu, am pierdut totul, căci mişcarea noastră trebuie să fie către acest unic scop. Prin urmare, fiecare clipă trăită din timpul efemer trebuie să fie transfigurată, nu desfigurată, să fie transformată într-un timp al mântuirii.

Apostolul ne îndeamnă la a discerne esenţialul de non-esenţial, în această aventură terestră, pentru că zilele sunt rele, iar viaţa este scurtă pe pământ. În fiecare clipă trebuie să înţelegem că timpul este un fenomen extrem de preţios. Unii socotesc că a reflecta asupra timpului care trece cu repeziciune înseamnă a gândi la trecutul trist sau, uneori, la un fapt pe care l-am petrecut, viaţa devenind angoasantă şi sumbră, fără speranţă. Nicidecum! Din contră, meditaţia asupra trecerii timpului nu poate fi despărţită de Hristos, Cel Care umple şi valorizează timpul nostru, orientându-l spre veşnicie. Dictonul poetului latin Vergiliu, "fugit irreparabile tempus", ca expresie a lamentaţiei lipsite de perspectiva devenirii întru Dumnezeu a omului circumscris propriului univers, este compensat de prezenţa lui Dumnezeu în timpul pe care îl sacralizează şi ale cărui unităţi de măsură sunt tot atâtea trepte care ne apropie epectatic de eternitate şi, în acelaşi timp, ni-L coboară pe Hristos Cel veşnic în fiinţa noastră, modelând-o după asemănarea Sa. Trecutul şi viitorul sunt asimilate unui prezent continuu, nu pentru a ne transforma în nişte fiinţe, care caută să exploateze hedonistic fiecare clipă, ci pentru a valoriza fiecare moment al vieţii noastre ca pe un eveniment al întâlnirii cu Dumnezeu, Care transcende timpul, dar în acelaşi timp este prezent în fiecare secundă a lui. În plan teologic se vorbeşte de capacitatea timpului de a se deschide veşniciei, dându-ne posibilitatea să trăim veşnicia prezentă într-o clipă. Hristos este axa timpului şi în acelaşi timp adevăratul conţinut al său, Care deschide timpul istoric timpului sacru, împlinindu-l şi răscumpărându-l şi propunându-ne o altfel de succesiune temporală şi anume cea a sărbătorilor. (...)

Să nu irosim timpul mântuirii

La plinirea vremii, Hristos ne-a descoperit că această scurtă viaţă pe pământ are pentru fiecare fiinţă conştientă o imensă importanţă, pentru că este şcoala în care ne pregătim pentru eternitate. Cât de întristată poate fi o fiinţă care a risipit timpul cu o cantitate de inutilităţi şi lucruri derizorii! Apostolul ne atrage atenţia că timpul trecut nu mai poate fi recuperat nici măcar o secundă. De aceea ne îndeamnă, zicând: "Fiţi dar următori lui Dumnezeu ca nişte fii iubitori şi umblaţi întru iubire precum şi Hristos ne-a iubit pe noi, dându-Se pe Sine pentru noi prinos şi jertfă lui Dumnezeu întru miros de bună mireasmă" (Efeseni 5, 1-2). Dacă reuşim în viaţă să gândim la aceasta, atunci vom avea o altă atitudine faţă de viaţa proprie, faţă de datoriile ce le avem de îndeplinit, în relaţie cu tot ceea ce ne înconjoară. Vom încerca să nu risipim fără rost nici un moment al vieţii, pentru că ştim că de la o zi la alta vom fi traşi la răspundere de faptele noastre. De aceea trebuie să avem grijă permanent să ducem o viaţă dreaptă, liniştită, lucrând potrivit darurilor pe care le-am primit de la Dumnezeu, responsabil şi eficace, având în vedere că vom da răspuns înaintea Lui de orice faptă şi de orice clipă pe care ni le-a dat spre a le trăi. Cât de frumoasă devine viaţa, atunci când avem mulţumirea datoriei împlinite!

Să ne amintim mereu de clipa judecăţii universale, de faptul că vom da răspuns de cele ce am împlinit în viaţa aceasta, iar acest imperativ poate să ne încurajeze să nu cădem în acedie, letargie sau nelucrare. Sfântul Vasile ne îndeamnă să avem pururea gândul la moarte, aceasta fiind cea mai mare filosofie a vieţii. (...)

Astăzi, ştiinţa medicală investeşte enorm în descoperirea formulei prelungirii vieţii sau în întârzierea procesului de îmbătrânire, ceea ce este un lucru lăudabil. Însă, dacă toate aceste eforturi sunt făcute doar din dorinţa de a amâna întâlnirea cu moartea şi eradicarea angoaselor sfârşitului, fără a presupune şi dimensiunea moral-creştină a suferinţei, atunci ele nu sunt altceva decât o formă de adorare a biologicului lipsit de demnitatea teologică a fiinţei. (...)

Împlinim toate spre înfrumuseţarea sufletului

Fiecare trebuie să fie conştient de orice clipă a vieţii, cum o consumă sau cum consideră a o petrece, pentru a nu fi risipită în van. Altfel spus: dacă lucrezi, lucrează; dacă te rogi, roagă-te; dacă te odihneşti, odihneşte-te; însă nu face nimic fără ca lucrarea ta să aibă un sens, o direcţie pozitivă! "A omorî timpul" este o expresie teribilă, monstruoasă, ce ne aduce aminte de imaginea lui Cronos, cel care îşi devora propriii copii - clipele. Timpul este însăşi viaţa. Dacă omorâm timpul, sau îl petrecem fără rost, inutil, omorâm propria viaţă. În societatea utilitaristă şi în lumea secularizată în care ne desfăşurăm activitatea fiecare dintre noi, timpul este asociat cu câştigul imediat, într-o ecuaţie pragmatistă de genul time is money, de aceea nefructificarea pecuniară a timpului este echivalentul falimentului. Acest slogan a dat naştere societăţilor excesiv industrializate, ce au indus o mentalitate materialist-ateistă, alterând demnitatea umană şi circumscriind-o biologicului. Câştigul creştinului trebuie să fie întâlnirea cu Dumnezeu, adevăratul adânc al bogăţiei şi căutarea Împărăţiei şi Dreptăţii lui Dumnezeu, apoi toate celelalte specifice traiului se vor adăuga după cuvântul Domnului (Matei 6, 33).

Astfel, cuvintele apostolului ne îndeamnă a analiza bine viaţa noastră, faptele noastre, atitudinile noastre. Dacă trupul nostru va fi risipit în elementele din care a fost alcătuit, sufletul nostru rămâne veşnic. Conştienţi de acest fapt esenţial, trebuie să dăm sens vieţii noastre, care este un tezaur inestimabil, primit în dar de la Dumnezeu. Aşadar, orice facem, cum spune apostolul, fie că mâncăm, fie că ne odihnim, lucrăm sau ne mişcăm, toate trebuie împlinite în perspectiva împodobirii sufletului nostru care rămâne veşnic. Dacă ne lipseşte acest scop, nu ne putem distinge de celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, de lucruri şi fiinţe vii.

(fragmente din editorialul Preasfinţitului Ioachim Băcăuanul din revista "Cronica Romanului", ianuarie 2011)