30 de ani de slujire arhierească și gânduri pe marginea primirii dumnezeiescului har
Pentru Biserica Ortodoxă Română, slujirea de la Locurile Sfinte (Ierusalim și întreaga Palestină) a fost un privilegiu, o bucurie specială, dar și o provocare, în sensul unei istorii adeseori presărate cu fapte trăite cu maximă intensitate de români, într‑o perioadă care adună mai mult de 100 de ani.
Mai întâi a fost încercarea dobândirii unui teren, cu reguli stricte în spațiul care nu îngăduia înstrăinarea vreunei proprietăți.
Apoi, alte provocări legate de obținerea binecuvântărilor, de construcții și lucrări care au continuat în vremea protectoratului britanic și după aceea.
Superiorii români ai Așezămintelor de la Ierusalim și Iordan, la care s‑a adăugat după 1999 și titulatura Ierihonului, cea mai veche cetate locuită a lumii, au avut și titlul de delegați patriarhali, iar în anumite cazuri doar administratori, străduindu‑se fiecare în parte, nu lipsiți de sacrificii felurite, să lucreze cu multă râvnă în Cetatea păcii.
Cei de la începutul activității așezămintelor s‑au întâlnit cu anumită atitudine pe care doar cunoscătorii contextului și realităților istorice o înțeleg în parte.
În realitate au avut marele privilegiu de a fi aproape de locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a propovăduit Evanghelia, de unde i‑a trimis după Înviere pe ucenici să meargă până la marginile pământului pentru a face cunoscute învățăturile Sale.
Dintre cei care au slujit la Ierusalim, unii cu o perioadă îndelungată de timp, cum a fost arhim. Victorin Ursache (numit Superior al Așezămintelor românești în 1944, într‑o formă sau alta a rămas chiar și de la distanță, până în 1966) și toți ceilalți s‑au ostenit mult, unii dintre ei având activitate și atitudine pilduitoare.
Dintre Superiorii Așezămintelor românești din Țara Sfântă, chemați la slujirea arhieriei, vlădica Vincențiu Grifoni urmează arhiepiscopilor Victorin Ursache, Lucian Florea, Vasile Costin, Pimen Zainea și Irineu Pop.
Au mai fost în acest răstimp alți superiori, administratori, sau delegați patriarhali: Gherasim Luca, Varlaam Chiriță, Inochentie Moisiu, Vasile Cornilă, Teofil Panait, Irineu Ilie, Irineu Cheorbeja, iar după aceea Ioan Selejan, Ieronim Crețu, semnatarul acestor rânduri și în prezent Teofil Anăstăsoaie.
Vădica Vincențiu este, așadar, cel de‑al șaselea ierarh din șirul acestora, iar după el s‑au mai adăugat trei.
Arhimandritul Vincențiu a ajuns la Ierusalim după momentul decembrie 1990, ceea ce îi conferea o altă perspectivă asupra lucrării sale, cu implicații administrative vizând mai multe aprobări și deschidere evidentă, pe care atât autoritatea politică din România, cât cea din Israel aveau să o înțeleagă în contextul nou postdecembrist.
Autoritatea românească s‑a implicat oarecum în crearea unor condiții mai bune pentru Reprezentanța Patriarhiei noastre pe lângă Patriarhia Ierusalimului, în comparație cu numeroasele umilințe întâlnite până atunci.
După slujirea sa, care a început în a doua parte a anului 1990, până la începutul anului 1994, arhimandritul Vincențiu Grifoni a avut privilegiul de a fi prezent la evenimente importante desfășurate în Patriarhia Ierusalimului și Țara Sfântă.
A avut și prilejul întâlnirii unui patriarh cu deschidere și simpatie față de români, Diodor I al Ierusalimului și al întregii Palestine, precum și o pleiadă de ierarhi formată în perioada slujirii patriarhilor Timotei și Benedict ai Ierusalimului, care astăzi nu mai sunt...
Din toate acestea, arhimandritul Vincențiu a învățat și a adus în România o astfel de experiență dobândită în acele locuri.
Hirotonia sa, în ziua praznicului Întâmpinării Domnului din anul 1994, era nu doar o bucurie personală, ci și a întregii plirome, pe care ierarhul despre care consemnăm s‑a străduit să o împărtășească altora.
Aceasta este de fapt taina slujirii aproapelui nostru, a celor din preajmă și prin aceștia nădăjduim că slujirea ajunge la Dumnezeu.
La hirotonia sa întru arhiereu și în toți cei 30 de ani care au urmat, timpul s‑a conturat într‑o continuă propovăduire a cuvintelor vieții veșnice, a marilor adevăruri pe care Mântuitorul le‑a descoperit și pe care Preasfințitul Vincențiu le‑a împărtășit, atât la București, ca Episcop‑vicar patriarhal, până în anul 2009, dar și la Slobozia și Călărași, în prezent.
Din cei 30 de ani, vlădica i‑a împărțit frățește între București și Slobozia, 15 închinându‑i lucrării arhierești din Capitală, ceilalți 15 în casa pâinii, care ne amintește de Betleem, în cazul nostru de ținuturile mănoase care aduc pâinea cea de toate zilele, inclusiv prescurile din care pregătim Euharistia pentru Împăratul veacurilor.
Dintr‑o asemenea prescură rânduită din grâu curat scoatem o miridă, o așezăm pe tipsia Ospățului și îl pomenim pe episcopul care a primit dumnezeiescul har al arhieriei la 2 februarie 1994.