„A facilitat deschiderea teologiei românești spre noi orizonturi”

Un articol de: Arhid. Alexandru Briciu - 07 Feb 2017

Unul dintre cele mai importante proiecte ale vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina a fost investiția în tinerii teologi merituoși. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române obținea burse de studii în străinătate și îi integra pe beneficiarii acestora în slujirea sacerdotală, educațională sau administrativă la întoarcerea în țară. Rezultatele obținute de tinerii teologi români în afara granițelor au dus la sporirea prestigiului Bisericii noastre la nivel interortodox sau inter­creștin. Beneficiar al acestei deschideri manifes­tate de Patriarhul Justinian a fost și părintele prof. dr. Viorel Ioniță, care ne-a vorbit într-un interviu despre formarea sa profesională în ascultare față de cel de-al treilea Patriarh al României.

Preacucernice părinte pro­­fesor Viorel Ioniță, ați urmat studiile teologice până la cel mai înalt nivel în timpul arhipăstoririi vrednicului de pomenire Patri­arh Justinian Marina. Ce amintiri aveți despre Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din perioada studenției? 

Anii de studenție (1965-1969) i-am petrecut la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, ca fiu duhovnicesc al Arhiepiscopiei Sibiului. În acei ani, eparhia de care depindeam a încheiat cu mine și cu colegii mei un contract la Notariatul din acel oraș, prin care ne obligam, în cazul în care nu ne-am fi angajat la încheierea studiilor în cadrul acestei eparhii, să restituim toți banii pe care eparhia i-a cheltuit cu noi. Nu am ajuns niciodată să fiu încadrat în Arhiepiscopia Sibiului, dar de obligațiile mele financiare față de aceasta m-a scăpat vrednicul de pomenire Patriarh Justinian, cum se va vedea în continuare. În perioada stu­denției l-am văzut mai îndeaproape pe Patriarhul Justinian Marina, mai întâi la înmormântarea Mitropolitului Nicolae Colan al Ardealului (1957-1967), trecut la cele veș­nice în ziua de 15 aprilie 1967 și înmormântat în cimitirul bisericii din Rășinari, alături de impozantul mausoleu al Sfân­tului Ierarh Andrei Șaguna. Patriarhul Justinian a fost apoi prezent la înscăunarea noului Mitropolit al Ardealului, Nicolae Mladin (1967-1981, decedat în anul 1986), la data de 11 iunie 1967. Pe Patriarhul Justinian l-am întâlnit însă mai îndeaproape la biserica din localitatea Vlădeni, satul de naștere al părintelui profesor Dumitru Stăniloae, sat care depindea de comuna Țân­țari-Dumbrăvița, de unde sunt eu. În duminica din 21 septembrie 1969, Patriarhul Justinian, însoțit de Mitropolitul Nicolae Mladin, a vizitat Parohia Vlădeni și a sfințit biserica din acest sat, în urma unor renovări. Vizita Patriarhului la Vlădeni a consti­tuit un act de cinstire și de reabilitare a marelui teolog român, după anii săi de închisoare. În cadrul Sfintei Liturghii săvârșite de cei doi ierarhi, părintele Stăniloae a rostit o impresionantă predică la Evanghelia zilei din amvonul bisericii. În cuvântul său la sfârșitul slujbei, ca și în timpul mesei festive organizate la căminul cultural din sat, Patriarhul Justinian a scos în evi­dență personalitatea părintelui Stăniloae. În acea perioadă, eu mă pregăteam să încep cursurile de doctorat în teologie la Institutul Teologic din București, așa că eram nu numai impresionat, dar și foarte atent la ceea ce se în­tâm- ­pla. Am urmat aceste cursuri din capitala României între anii 1969 şi 1972, perioadă în care am avut prilejul să-l văd pe al treilea Patriarh al Bisericii noastre fie la sfintele slujbe de la Catedrala Patriarhală, fie în timpul vizitelor pe care le făcea de obicei cu oaspeți străini la Institutul Teologic.

Sunteți unul dintre beneficiarii proiectului Patriarhului Justinian pentru accesul tinerilor teologi la studii în străinătate. Ce a însemnat această deschidere pentru Biserica noastră?

Imediat după reangajarea Bisericii Ortodoxe Române în Miș­carea Ecumenică, cum se spunea atunci, la începutul deceniului al șaptelea al secolului trecut, Patriarhul Justinian a inițiat un program susținut de trimitere a unui număr tot mai mare de studenți și doctoranzi la studii în străinătate și a primit studenți străini la studii de licență sau doctorat mai ales la Institutul Teologic din București. Primii teologi români au plecat la studii în URSS, la Zagorsk sau la Leningrad, sau în Bulgaria, dar foarte curând au început să plece și în Occident. În toamna anului 1970, după ce terminasem cursu­rile anului I de doctorat cu media 10, am fost luat în evidență să plec la studii în Germania. De la Serviciul de burse al Patriarhiei mi s-a comunicat că ar urma să plec la Heidelberg. Dar am așteptat mult timp fără să primesc un răspuns concret, până ce în toamna anului 1971 am fost chemat la biroul Episcopului-vicar patriarhal Antim (Nica) Târgo­vișteanul, care mi-a comunicat că, întrucât nu a venit nici un răspuns în legătură cu mine, nu mai pot pleca în străinătate, ceea ce putea însemna că aș fi avut unele impedimente politice. Mi-am continuat cursurile de doctorat până la sfârșit, dar totul s-a schimbat prin inter­venția directă a Patriarhului Jus­tinian, care în mod evident cunoștea bine situa­ția mea. Schimbarea a venit atunci când o delegație a Bisericii Vechilor Catolici din Republica Federală Germania a vizitat România la invitația Patriarhiei Române, între 21 și 28 aprilie 1972. Conducătorul delegației era Episcopul Josef Brinkhues, însoțit de profesorii Berold Spuler de la Hamburg și Werner Küppers de la Bonn. Pe parcursul vizitei lor la București, oaspeții germani au fost și la Institutul Teologic, înso­țiți fiind chiar de Patriarhul Justinian. La întâlnirea cu profesorii din sala profesorală am fost invitați și câțiva doctoranzi. Către sfârșitul întâlnirii, Episcopul german a oferit o bursă de studii pentru un doctorand român la seminarul lor universitar de la Bonn. Când s-a încheiat întrunirea, a plecat mai întâi Episcopul Brinkhues, însoțit de Patriarhul Justinian. Veneau chiar spre rândul din spate, unde eram noi, doctoranzii, lângă ușa de ieșire. Când s-au apropiat, Patriarhul mi-a făcut un semn, să mă apropii de el, și, arătându-mă, i-a spus Episcopului oaspete: „Acesta este tânărul pe care dorim să-l trimitem la dumneavoastră”. I-am sărutat mâna Patriarhului și l-am salutat respectuos pe oaspetele german, iar ei au plecat. Am fost apoi chemat la Cancelaria Sfântului Sinod pentru formalități, iar în ziua de 22 iulie același an am plecat la Bonn, la Seminarul Teologic vechi catolic. Pe perioada celor trei ani petrecuți la Bonn am fost invitat de mai multe ori la masă acasă la Episcopul Brinkhues, care își avea reședința în acel oraș. El fusese foarte impresionat de vizita lor în România și mă trata ca pe reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române.

Aveați întâlniri cu Patriarhul României la plecarea sau sosirea de la studii? Ce sfaturi primeați?

Pentru doctoranzii care plecau la studii în străinătate, Patriarhul Justinian a inițiat acordarea unui ajutor în bani pentru îmbrăcăminte, încălțăminte, cărți și chiar geamantan. Când am ajuns eu la rând era vorba de o sumă fixă, plus biletul de avion. Înainte de plecare, am fost prezentat Patriarhului Justinian, care însă nu mi-a dat prea multe sfaturi, ci doar să reprezint cu cinste Biserica și țara, ceea ce mă obliga foarte mult. Apoi mi-a spus să stau acolo până când îmi voi termina studiile, fără alte amănunte. Am înțeles că, odată plecat, nu era bine să vin în vacanță acasă, căci riscam să nu mă mai întorc la studii, așa cum s-a întâmplat cu unii dintre colegi. Astfel, pe parcursul celor trei ani petrecuți la Bonn, nu am fost deloc acasă. Trimiteam însă periodic rapoarte de activitate adresate Patriarhului, mai ales că în acea perioadă am fost delegat de câteva ori să reprezint Biserica noastră la întruniri de tineret creștin.

De asemenea, ați fost hiro­tonit diacon în vremea arhipăstoririi sale în Bucu­rești și ați activat în Admi­nistrația Patriarhală ca documentarist la Cancelaria Sfântului Sinod. Cum colaborați la acea vreme cu Patriarhul României?

M-am întors din Germania la data de 12 iulie 1975 și m-am prezentat la Cancelaria Sfântului Sinod, la Episcopul-vicar patriarhal Antonie Ploieșteanul, care mi-a spus că ar dori să mă angajeze la Cancelaria Sfântului Sinod, căci aveau nevoie de cineva care cunoștea limba germană. I-am mulțumit ierarhului, pe care îl întâlneam pentru prima dată, și i-am spus că doresc să merg la Sibiu, căci depindeam de acea eparhie. După câteva zile, m-am dus la Sibiu și m-am prezentat ierarhului meu, Mitropolitul Nicolae Mladin, care s-a arătat foarte bucuros că m-am întors, spunându-mi că mi-a rezervat un post de asistent la Institutul Teologic de acolo și un apartament într-una din casele Arhiepiscopiei. La scurt timp după aceea, m-am căsătorit și m-am prezentat la secretariatul Institutului Teologic de Grad Universitar din Sibiu să mă interesez de postul promis, unde mi s-a spus că postul care mi s-a rezervat era de corector la redacția publicației „Telegraful Român”. Nu am mai stat cu nimeni de vorbă și m-am dus imediat la București, unde am acceptat oferta Episcopului Antonie Ploieșteanul. Astfel, la 1 octombrie 1975, am început activitatea de documentarist la Cancelaria Sfântului Sinod, Serviciul de burse. Deși lucram la birou, eram încadrat și plătit ca diacon la biserica Mănăstirii Antim, dar aparțineam canonic de Arhiepiscopia Sibiului. Sperând să mă pot întoarce la Sibiu la postul promis de Mitropolit, nu am făcut nimic, dar după mai multe luni situația mea devenea critică, pentru că eram plătit ca diacon, fără să fiu hirotonit. Schimbarea a intervenit încă o dată prin intervenția Patriarhului Justinian, în primăvara anului 1976, când Mitropolitul Nicolae Mladin a participat la întrunirea Sfântului Sinod. Cu acel prilej, Patriarhul Justinian a vorbit personal cu ierarhul sibian și i-a solicitat transferarea mea la Arhiepiscopia Bucureștilor, ceea ce s-a întâmplat fără nici o altă formalitate. Drept urmare, am fost hirotonit diacon pe seama Mănăstirii Antim de către Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bu­cu­reștilor, Roman Ialomi­țeanul. Am lucrat la Cancelaria Sfântului Sinod până la sfârșitul anului 1977 și l-am întâlnit personal pe Patriarhul Justinian, mai ales când eram chemat ca interpret de limba germană pentru oaspeții care erau primiți la Patriarh. Ultima dată l-am întâlnit pe Patriarhul Justinian la începutul lunii februarie a anului 1977, când făceam parte din echipa părintelui vicar patriarhal Constantin Pârvu, care avea sarcina să pregătească Sala Sinodală din Palatul Patriarhal pentru prima sesiune a Sfântului Sinod din acel an. Mă aflam în acea sală, în apropierea ușii dinspre răsărit, care făcea legătura cu cabinetul de atunci al Patriarhului, când, fără să ne așteptăm, a intrat tocmai Preafericirea Sa. Eu eram primul în calea sa și, când m-am dus să-i sărut dreapta, și-a pus ocrotitor mâna peste umerii mei, spunându-mi pe un ton părintesc: „Ioniță, lasă că o să avem grijă și de tine!” Am rămas foarte impresionat și nu aveam cum să știu că îl vedeam pentru ultima dată în această viață. Și totuși, promisiunea lui a rămas oarecum moștenire celor trei urmași ai săi, care m-au promovat mai mult decât m-aș fi așteptat.

Ce a însemnat patriarhatul său pentru Biserica Ortodoxă Română la nivel interortodox și intercreștin?

La înmormântarea Patriarhului Justinian, în ziua de 31 martie 1977, l-am însoțit ca interpret pe pastorul Glen Garfield Williams, secretar general al Conferinței Bisericilor Europene între anii 1968 şi 1986, care vorbea cu mare admirație despre cel trecut la cele veșnice. Mai târziu, l-am cunoscut pe pastorul Philip Potter, fost secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor între anii 1972 și 1984, care îmi vorbea de fiecare dată când ne întâlneam despre bunele lui relații cu Patriarhul Justinian. Patriarhul Justinian a fost cel care, înfruntând dificultăți pe care astăzi nu ni le putem imagina, a angajat Biserica Ortodoxă Română pe plan internațional și a facilitat deschiderea teologiei românești spre noi orizonturi. Biserica noastră a fost, astfel, recunoscută și apreciată pe plan internațional prin atitudinea ei echilibrată între tradiția greacă și cea rusă.