„A fost cel mai înalt profesor al vieţii mele“

Răsfoim împreună albume cu fotografii preţioase, cărţi scrise de patriarh şi despre el, dedicaţii duioase pentru membrii familiei scrise pe felicitări şi volume, inclusiv pentru copilul de atunci Steluţa, căreia îi dorea să ajungă mare, să se bucure părinţii de ea. Invitaţii la diverse evenimente din Patriarhie, felicitări cu ocazia marilor sărbători, tot felul de alte relicve. Şi, ceea ce ne-a fascinat în mod deosebit, un halat alb cu guler mov de-al patriarhului care a ajuns în casa lor şi pe care îl ţin cu mare evlavie pe un umeraş. „Lucruşoare dragi! Toată ziua le pupăm...“, spune oftând, dar şi zâmbind, doamna Maricica, iar fiica sa ne mărturiseşte că nici n-a îndrăznit să spele halatul, deşi are o mică pată. 

 

Destinul acestor două doamne a fost profund marcat de legătura sufletească pe care au avut-o cu el. Ne-au povestit foarte multe întâmplări ce ni-l arată pe patriarhul Teoctist ca pe un adevărat părinte iubitor al unei fete care a rămas orfană de tată la 10 ani şi ocrotitor al mamei sale care nu s-a recăsătorit după moartea prematură a soţului. 

 

Sunt fericite că au avut binecuvântarea să aibă un patriarh în neam, „dar şi dacă era mult mai mic în demnitate, noi tot l-am fi iubit, avea un suflet atât de bun...“, după cum ne-a mărturisit doamna Maricica.

 

Vă invităm să citiţi destăinuirile de suflet ale distinselor doamne.

Când a început să vă poarte de grijă unchiul dumneavoastră? 

 

Maricica Popescu: În vara anului 1937 a venit de la seminarul de la Cernica în vacanţă, acasă, la Tocileni, şi a trecut apoi şi pe la Tulbureni, unde locuiau două surori ale sale, ţaţa Ileana şi Maria, mama mea. Fusese hirotonit în treapta de ierodiacon. Aflând că tocmai mă născusem, m-a botezat la biserica din Tulbureni, împreună cu sora sa, ţaţa Ileana, în luna septembrie a anului 1937. Eram la şcoală, între anii 1955-1959, şi pot spune că, prin bunăvoinţa şi dragostea preasfinţitului Teoctist, pe atunci episcop-vicar patriarhal, Mănăstirea Antim mi-a fost acoperământ şi alinare a lipsurilor cu care ne confruntam acasă. Locuiam la internat, dar veneam des la Antim. Maica Antia, care avea ascultarea de a sluji pe atunci preasfinţitului Teoctist, îmi purta de grijă punându-mi în trăistuţa cu care plecam la cursuri sau la internat bucatele cele mai bune. Nu de puţine ori l-am auzit, după ce îi sărutam mâna la plecare, întrebând maicile dacă îmi puseseră hrană îndeajuns şi chiar, odată, îmi amintesc cu duioşie cum de sărbătoarea Sfintelor Paşti, preasfinţia sa a desfăcut pachetul spre a se încredinţa personal că bucatele aşezate erau din cele mai alese şi erau îndestulătoare pentru mine şi colegele de internat... Pot să spun că Mănăstirea Antim a fost leagănul tinereţii mele. 

 

Ce studii aţi făcut şi cum v-a ajutat mai departe? 

 

Maricica Popescu: După ce am încheiat studiile (Facultatea de Farmacie), în 1959, am plecat la Tărlungeni, Braşov, fiind repartizată la farmacia locului. Îmi găsisem la o gazdă din sat o odăiţă în care locuiam şi în care îmi aşezasem puţinele lucruri pe care le aveam. Îmi era foarte greu, eram străină şi singură în acel sat în care se vorbea numai ungureşte, iar eu nu cunoşteam limba maghiară. Într-o zi, însă, aveam să trăiesc uimirea de a zări în curtea casei unde locuiam maşina preasfinţitului. Venise însoţit de două dintre surorile sale, ţaţa Ileana şi ţaţa Casandra, cu maşina încărcată cu de toate, şi bucate, şi tot ce-mi lipsea. Multă alinare mi-a adus aparatul de radio pe care mi l-a dăruit atunci, ţin minte că avea culoarea albastră... Avea să-mi povestească preasfinţitul mult mai târziu, cu umorul său caracteristic, moldovenesc: „Mergând pe drumul către Tărlungeni, ţaţa Ileana se tot uita pe geam şi tot nu-i plăcea nimic din ce vedea. Erau alte peisaje şi altfel parcă erau casele faţă de ţinuturile Moldovei. Şi-mi zice ea, într-un târziu, cu mare supărare: «Vai de mine, dar cât îi de urât prin locurile acestea, cum o sta biata fată acolo, singură, printre străini!...». Dar eu le-am spus: «Voi vedeţi, când ajungeţi la Maricica, nu începeţi să-i spuneţi că e urât, oricât de rău o sta ea, ci să lăudaţi, să spuneţi că e frumos, aşa, ca să o încurajăm». Însă numai bine ce am ajuns în casa ta, că ţaţa Ileana a şi început: «Vai di mine, Maricică, hăi, dar ce urât stai...»“...

 

Nu după mult timp, m-am mutat la farmacia din Predeal, acolo unde l-am întâlnit pe cel care avea să-mi fie soţ, George (Popescu), pe atunci contabil-şef al regiunii Braşov. Eu continuam să vin la Bucureşti, să îl vizitez din când în când pe preasfinţitul şi să-i povestesc din viaţa mea, aşa încât, după ce s-au încheiat sfintele sărbători ale Crăciunului din 1960, am hotărât să plec împreună cu George la Bucureşti, la preasfinţitul, pentru a i-l prezenta. Voiam să stea de vorbă cu el, să-l cunoască şi să-mi spună dacă este bine să ne căsătorim. La Predeal, rămăsese acasă mama mea, Maria, care venise în acele zile în vizită la mine. Preasfinţitul ne-a primit deosebit de frumos, a stat de vorbă cu noi, pe George l-a plăcut tare mult, apoi i-am sărutat mâna pregătindu-ne să plecăm. Eu tot aşteptam să-l prind puţin singur, să primesc vreun cuvânt din partea dânsului, dar nu spunea nimic. Doar atât ne-a spus la plecare: „Da, da, e bine, mergeţi voi acasă şi spuneţi-i Mariei să nu plece“... Şi iată că după Anul Nou, în după-amiaza zilei de duminică, 8 ianuarie 1961, ne pomenim, eu şi mama, în pragul casei unde locuiam în Predeal, cu maşina preasfinţitului, încărcată cu toate bunătăţile. Domnul şofer, la privirea mea uimită, îmi spuse atunci: „Ştiţi că preasfinţitul a venit să vă logodească...“ Nu ştiam nimic, dar am alergat într-un suflet la locuinţa lui George spre a-i spune bucuria. Nu aveam de nici unele pregătite. George a mers repede la domnul care avea magazinul de bijuterii din Predeal, l-a rugat să deschidă magazinul şi aşa a putut cumpăra verighetele pentru logodnă. Şi astfel, cu maşina încărcată, am plecat la Mănăstirea Sinaia, unde preasfinţitul a săvârşit logodna noastră, în prezenţa mamei mele, Maria, şi a altor invitaţi cu care venise din Bucureşti... Căsătoria noastră s-a făcut apoi la Mănăstirea Antim, la 12 februarie în acelaşi an, având ca naşi pe Athanasie şi Pelaghia Comşulea. Naşa mea era fiica familiei domnului Nicolaie Cenuşă, care gestiona magazinul de obiecte bisericeşti din strada 11 Iunie din Bucureşti. Familia domnului Cenuşă din Basarabia a fost foarte apropiată de preasfinţitul părinte Teoctist, încă de pe vremea studenţiei sale, iar mai apoi, devenind episcop-vicar patriarhal, nu avea niciodată să-i uite, făcându-le deseori vizite acasă, împreună cu părintele arhidiacon Nicanor. 

Care este prima amintire pe care o aveţi cu părintele patriarh Teoctist? 

 

Steluţa Coban (Popescu): Primele amintiri ale mele cu preafericirea sa sunt legate de nestematele engolpionului pe care îl purta şi până la care creştetul meu de copil trebuia să se înalţe mult de tot pentru a le putea săruta... Îmi aduc aminte cum mă fascina strălucirea chipului Maicii Domnului de pe acel engolpion şi mă jucam fericită cu el... Apoi îmi aduc aminte de felicitările sale de sfintele sărbători de Crăciun şi Paşte, cuvintele de mulţumire pentru desenele pe care i le trimisesem, ca şi urarea sa de a „creşte mare şi de a fi mândria mamei şi a tatălui“, acestea sunt printre primele amintiri legate de dânsul... Apoi ţin minte cum mă jucam cu veveriţele din curtea Episcopiei Aradului, când mergeam acolo în vacanţe, dânsul fiind pe atunci episcop al Aradului. 

 

Cum aţi simţit iubirea sa asupra dumneavoastră? 

 

Steluţa Coban (Popescu): Preţuirea şi iubirea sa răsfrânte asupra mea şi a mamei au fost revărsate de-a lungul timpului cu atât mai mult cu cât, la două zile după întronizarea sa ca mitropolit al Olteniei, tatăl meu avea să plece din această lume la 27 februarie 1973, în urma unui stop cardiac. Chipul familiei noastre, întreit cu prezenţa tatălui meu, a primit ultima oară binecuvântarea înalt preasfinţitului mitropolit Teoctist la întronizarea sa la Craiova... De aceea poate, respectul şi dragostea pe care i le-a acordat tatălui meu s-au răsfrânt şi mai mult asupra mamei, rămasă văduvă la 35 de ani, purtând singură grija unui copil de 10 ani.

 

Vă dădea anume sfaturi de viaţă sau duhovniceşti? Era autoritar? 

 

Steluţa Coban (Popescu): Nu pot spune că ne-a dat sfaturi, ci viaţa sa era însăşi un sfat şi o pildă de a vieţui frumos, creştineşte. A fost, în mod neştiut, cel mai înalt profesor al vieţii mele. Dar lecţia cea mai adâncă, copleşitor de delicată, a fost cea a smereniei şi a iertării. Avea o atât de delicată grijă în a respecta libertatea voii persoanei de lângă dânsul, încât doar prin povestiri sau amintiri se întâmpla să îndrepte cuvinte de sfat şi de folos pentru persoana care avea inima deschisă în a primi cuvântul de învăţătură. Dacă ar fi să extrag din imensul mozaic de amintiri, aş zice că, din sfaturile nedate ca atare, dar trăite de preafericirea sa direct, au fost acestea: să avem o mare profunzime în tot lucrul pe care îl săvârşim şi în tot cuvântul pe care îl rostim, să avem credinţă şi nădejde în Dumnezeu, să iubim sfinţii care ne poartă de grijă şi să avem pururea înainte ocrotirea Maicii Domnului. Să fim răspunzători pentru tot ce ne înconjoară şi, mai ales, să nu uităm înaintaşii noştri şi pe toţi care ne-au sprijinit, să fim milostivi, să fim îngăduitori, să iertăm, să judecăm cu răbdare şi cu bună măsură toate grijile ce ne înconjoară. Să privim mult mai departe de orizontul cunoaşterii noastre şi până la sfârşitul vieţii să avem mintea şi inima deschise pentru cunoaştere şi iubire. 

Cum percepeaţi că este faţă de alte persoane care nu făceau parte din familie? 

 

Steluţa Coban (Popescu): Era bun cu toţi şi, înainte de toate, era un om al recunoştinţei. A purtat recunoştinţă mâinilor părinţilor săi, Marghioala şi Dumitru, bătătorite de truda creşterii celor nouă fii rămaşi în viaţă şi-a iubit mult familia, în înţelesul său profund. Din inima sa nu s-a putut smulge iubirea de neam. A purtat recunoştinţă înaintaşilor, profesorilor, părinţilor duhovniceşti şi tuturor fraţilor care i-au binecuvântat viaţa prin sfaturi, pilde şi ajutor. Era răspunzător, parcă, pentru fiecare persoană pe care o cunoştea. Îmi aduc aici aminte ce purtare de grijă delicată avea faţă de marele profesor şi istoric Alexandru Ciurea, care rămăsese singur după moartea soţiei sale. Îl invita de multe ori la mesele de familie, ca mărturie a unei prietenii sincere. Apoi am fost martori mai târziu ai atenţiei arătate la înmormântarea domnului profesor. Se îngrijea personal să fie rânduite slujbele de parastas la cimitirul unde se odihnea marele istoric.

 

Era foarte atent şi recunoscător cu cei din jur, de exemplu, i-a purtat de grijă şi maicii Antia, care îi slujise la Patriarhie, maica retrăgându-se apoi la mănăstirea sa de metanie, Zamfira, şi devenită spre sfârşitul vieţuirii sale schimonahia Paisia. Din amintirile unei măicuţe care slujea la Palatul patriarhal, regăsesc atenţia preafericirii sale şi faţă de domnul Iacub Mehmet, muftiul din Constanţa, cu care avea legături foarte bune de prietenie şi care îl vizita deseori pe preafericitul Teoctist. Muftiul avea 82 sau 83 de ani, era bolnav şi singur, unicul copil, o fată, îi murise cu câţiva ani în urmă la Bucureşti. Şi câte persoane pe care le cunoscuse preafericitul de-a lungul vieţii, ajunse în situaţii dificile de sănătate sau cu limitări financiare, nu s-au bucurat de neştiutele, discretele gesturi de preţuire şi respect ale părintelui patriarh Teoctist!... 

 

Credeţi că avea vreun dar duhovnicesc aparte?

 

Steluţa Coban (Popescu): Era de o cuprindere fantastică. Nu era nevoie să vorbeşti îndelung, un dialog cu dânsul cuprindea parcă trecutul, prezentul şi viitorul. Aveam impresia că ne cunoaşte profund atât frământările, cât şi gândurile de viitor. Simţeam parcă o vedere înainte a lucrurilor pe care preafericirea sa o avea ca dar din darurile de Sus. Nu trebuia decât să-ţi deschizi inima şi sufletul şi să te laşi cuprins de acea stare de pace şi pătrundere. 

 

Cum erau întâlnirile cu dânsul? Cum vorbeaţi, care era atmosfera?

 

Steluţa Coban (Popescu): Când eram un copil, nu vă daţi seama ce bucurie aveam când ne chema acolo, la Patriarhie, la mesele de familie! Eu săream de 3 metri în sus de bucurie! Şi văzând că mă bucur aşa mult de prezenţa sa la mesele acestea de familie din cadrul Reşedinţei patriarhale, ne spunea de multe ori: „Apoi, nu aici trebuie să căutaţi bucuria, ci acolo, în sfânta catedrală, în împărtăşirea cu Hristos...“

 

Vă simţeaţi nişte persoane deosebite pentru că aveaţi şansa, prin legătura de rudenie, să fiţi mai mult în preajma sa? 

 

Steluţa Coban (Popescu): Sigur că da... Când ieşea din catedrală şi începea lumea să-i sărute mânuţele, eu, mică fiind, începeam şi eu războiul acela fantastic de a ajunge lângă dânsul, dar nu reuşeam mereu, şi-mi dădeau lacrimile... Iar când urcam treptele reşedinţei, de multe ori îmi era atât de greu şi mă uitam în jos şi eram tristă pentru cei care nu erau rudele preafericitului şi nu se bucurau aşa cum mă bucuram eu... Cu toate acestea, eram conştientă că bucuria se simte şi la cei care nu erau rude, pentru că era harul care te copleşea. 

 

Ce amintiri deosebite mai aveţi în legătură cu părintele patriarh Teoctist? 

 

Steluţa Coban (Popescu): Îmi aduc aminte că eram invitaţi într-un an, de Sfântul Nicolae, la o masă la Palatul patriarhal şi a fost poate una dintre puţinele dăţi în care nu am reuşit să ajung, alegând în acea zi să merg la Mănăstirea Sitaru. Vorbisem dinainte cu măicuţa Evghenia care vieţuia acolo, îi promisesem că vin şi îi pregătisem prăjiturele de post... La masă, mama ar fi vrut să-i vorbească preafericitului despre lipsa mea, dar el n-a lăsat-o să spună multe, ci a zis: „Nu, nu, foarte bine a făcut Steluţa că a ales să meargă acolo...“ Cu adevărat a fost ultima oară când am văzut-o pe măicuţa Evghenia, la puţin timp aceasta săvârşindu-se din viaţa pământească.

 

Nu doar mamei dvs. i-a purtat de grijă, ci a vegheat atent şi asupra educaţiei dvs...

 

Steluţa Coban (Popescu): I-am simţit mereu acoperământul şi grija de tată, care de-a lungul vieţii ne-a răsfăţat cu daruri neînsemnate material, dar atât de valoroase pentru suflet. Când am încheiat facultatea, apoi la momentul susţinerii doctoratului a avut grijă să-mi trimită bunătăţi pentru servirea celor prezenţi. Un coş plin cu bunătăţi - fructe şi dulciuri - ne aştepta pe toţi membrii familiei la încheierea unei mese de familie, într-o zi de sărbătoare mare - Crăciun sau Paşte - şi avea grijă să ne telefoneze să ne întrebe cum l-am împărţit. „Ca fraţii...“, îi răspundeam, şi era mulţumit că i-am împlinit gândul. 

 

Zărindu-l odată transpirat după săvârşirea Sfintei Liturghii, marea sa iubire, avea să-mi spună cu zâmbetul ce îi lumina întreaga fiinţă: „Uite aşa trebuie, Steluţa, să se săvârşească Sfânta Liturghie. Fără transpiraţie nu se poate...“. 

 

Altă dată, pe când aşteptam împreună cu preafericirea sa alţi membri de familie, în jurul unei măsuţe pentru a fi serviţi cu o cafea, văzând că nu se petrec lucrurile la timpul şi ordinea pe care le-ar fi dorit, a rostit atunci, uitându-se îndelung şi zâmbind: „Uite, Steluţa, trebuie să ştii să înveţi să primeşti...“. 

 

Amintiri sunt multe... Dar preţuirea şi lumina milostivirii pe care preafericitul părinte Teoctist le-a revărsat asupra noastră nu se pot spune îndeajuns în cuvinte, ci ne rămân aşezate pururea în memoria inimii.