A privi de sus

Zilele trecute am citit o frază pe care ar trebui să ne-o repetăm mereu fiecare din noi. „Nimeni nu are dreptul să privească o altă persoană de sus, decât atunci când se apleacă şi îi întinde o mână pentru a o ajuta să se ridice“. Pentru noi, creştinii, ea are (ar trebui să aibă) o semnificaţie deosebită. Ar trebui să constituie modul de viaţă pe care să-l adoptăm cu consecvenţă, dacă vrem să trăim aşa cum ne spun Scrierile Sfinte. Fraza de mai sus ilustrează cu desăvârşire modul de comportare al Mântuitorului în viaţa Sa pământească. El a înţeles oamenii, cu gândurile, bucuriile, suferinţele lor, „S-a aplecat“ asupra celor bolnavi, îndureraţi, cu înţelegere, cu blândeţe, cu dorinţa de a-i mângâia şi ajuta. Până şi atunci când Se afla pe cruce, S-a adresat ucenicului iubit pentru a i-o încredinţa pe Maica Sa: „Iată pe Mama ta“. E posibilă o mai mare delicateţe, o mai mare înţelegere pentru altul?

De curând s-au împlinit douăzeci de ani de când România s-a scuturat de jugul unei terori care astăzi pare de necrezut. A trecut mai bine de o jumătate de secol de când am trăit acele zile de groază. Dumnezeu le-a şters din istorie, după suferinţe pe care numai cine le-a cunoscut le poate înţelege. N-ar fi acum, la început de an nou, un prilej de bilanţ? De schimbare a felului cum îi privim pe ceilalţi? Cum am folosit acest timp în care trebuiau alinate rănile unui trecut catastrofal ? Cum am încercat noi să le vindecăm? În acei ani s-a deteriorat nu numai viaţa de zi cu zi. Nu ne-am străduit să trăim făcând doar faţă unor presiuni şi ameninţări care ne transformau viaţa în iad, ne desfigurau mentalitatea, obiceiurile, demnitatea, felul nostru de a fi. Am învăţat să ne prefacem, să tăcem, să aruncăm la coş tot ceea ce odinioară ne întărea în convingerea că trebuie să ţinem capul sus. Minciuna s-a instalat cu vigoare în fiecare domeniu de viaţă. Am învăţat ce înseamnă cu adevărat acele versuri triste: „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie“. Mulţi s-au lepădat de credinţă, de cinste, de respectarea cuvântului dat. Mulţi s-au obişnuit să urle de la tribună un entuziasm mimat, construindu-şi cu artă servilismul exacerbat. Am învăţat ura, ea era aerul pe care-l respiram zilnic. Şi ce ne-am promis, ce-am sperat când toate acestea au încetat? Că vom deveni din nou oameni care nu-şi vând sufletul pentru un blid de linte. Că vom începe din nou să ne obişnuim cu ideea că viaţa înseamnă demnitate, corectitudine, strădanie de a ne perfecţiona. Ce s-a ales din toate aceste promisiuni? Mi-am amintit toate acestea citind fraza pe care am pomenit-o adineaori: „Nimeni nu are voie să privească de sus…“. Au dispărut oare servilismul, ura, entuziasmele mimate? Nicidecum, s-au adăugat la ele infatuarea şi inconştienţa, totala necunoaştere a adevărurilor profunde ale vieţii. O voinţă a negativului, o solidaritate în rău, cu care se priveşte dintr-un „sus“ derizoriu, de un ridicol trist, cu care se denigrează suferinţele, tradiţiile, spiritualitatea proprie nouă, prilej esenţial de afirmare a identităţii noastre. Sunt dispreţuiţi cei care şi-au păstrat dreaptă şira spinării, cei care mai cred încă în valorile morale. Unii nu se născuseră pe acea vreme şi înghit pe nemestecate ceea ce li se serveşte. Alţii au trăit opulent şi cu toate privilegiile, odrasle ale unor „activişti“ care au făcut toate concesiile posibile, în schimbul conştiinţei pe care şi-au tăvălit-o prin murdăria delaţiunii. Acum dau lecţii de modernitate şi „lipsă de prejudecăţi învechite“. Iluştri necunoscuţi, cu nume făcute, care şi-au clădit „o carieră“ iluzorie, pe care instituţiile serioase din occident îi dau afară, pentru că nu au nevoie de nulităţi, vin cu infatuare să vorbească despre „integritate morală“ şi „intelectualism“. S-a instaurat un nou sens al cuvântului „toleranţă“ care a dobândit rezonanţe aproape pornografice. Mă sfiesc să spun ce înseamnă astăzi „ a fi tolerant!“. Penibilul acestor situaţii este atât de uriaş încât nu merită nici măcar o replică. Ar trebui doar subliniat că cei duşi în eroare sunt datori să cerceteze cu obiectivitate trecutul şi prezentul, înainte de a da cu bâta în baltă. Dorim să devenim europeni? Atunci... haideţi să ne preocupăm şi de evoluţia mentalităţii şi a caracterului nostru! Poate că ar fi timpul să aflăm că a fi european înseamnă cu totul altceva decât a-ţi spurca singur cuibul şi a da cu piciorul la tot ceea ce avem mai preţios, moştenirea seculară care ni s-a transmis şi datorită căreia avem şansa să existăm în continuare ca entitate naţională. Odinioară am avut unul dintre cele mai bune sisteme de şcolarizare. Ce-a rămas din el? Am avut o cultură care dădea roade în ciuda tuturor opreliştilor. Cum se afirmă ea azi? În vremuri tulburi ne-am păstrat cu consecvenţă credinţa, conştienţi că fără ea omul devine o fiară. Am avut tradiţii pe care le respectam şi care funcţionau ca o frână atunci când eram tentaţi să le pierdem. Unde sunt? Unde se mai găsesc buna noastră cuviinţă, decenţa, certitudinea că viaţa nu este numai o ladă de gunoi în care răscoleşti ca să scoţi resturile pestilenţiale, pentru a te făli cu ele? Bilanţ cu care să ne mândrim? Care să ne dea certitudinea că toţi aceşti ani nu s-au scurs de geaba? O glumă tristă, care ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns! În loc să ne lepădăm de minciună, de neserio-zitate, de aroganţa răului de care suntem conştienţi, l-am păstrat cu încăpăţânare, ba am mai adăugat, l-am sporit, am avut grijă să ne aducă dobânzi. Poate ca ruşinându-ne de acest bilanţ trist să hotărâm ca în viitorul an, în viitorii ani, să ne amintim de alegerea pe care a făcut-o Hercule la răspântie şi să ne spunem că ea ne-ar putea servi de exemplu! Că putem privi de sus numai atunci când ne aplecăm pentru a ajuta şi altora să se ridice...