Absenţe?

Pe internet am găsit un schimb de replici cu privire la absenţa unui oarecare cuvânt în Dicţionarul explicativ al limbii române: "DEX online" nu cuprinde (şi, deci, nu explică) termenul aparţinător, observaţie urmată de echivalarea printr-un cuvânt din limba germană, Angehöriger, ce "se referă în primul rând la familie, inclusiv rudele prin alianţă". Explicaţia este salvatoare, dar rămân în discuţie două probleme: mai întâi, de ce nu apare termenul respectiv în dicţionarele curente (şi dacă ar trebui să apară), iar, în al doilea rând, dar mai important, în ce fel de texte este folosit aparţinător şi, de fapt, cu ce sens?

Iată câteva fraze în care termenul este transparent, deoarece este folosit corect; de exemplu: "În anul 1755 se sfinţeşte, în cătunul aparţinător localităţii Buteni, Barda, o biserică ortodoxă cu hramul Sfântului Gheorghe"; sau: "Nadab, sat aparţinător oraşului Chişineu-Criş, jud Arad". Ca adjectiv în acest caz, aparţinător arată că Barda este un cătun din componenţa localităţii Buteni, căreia îi aparţine din punct de vedere administrativ, după cum în aceeaşi situaţie se află satul Nadab faţă de oraşul Chişineu-Criş. Deci, aparţinător ţine direct de verbul (a) aparţine, cu sensul general cunoscut "a face parte din…", "a fi al cuiva". Putem cita şi alte contexte în care adjectivul este prezent; într-un glosar de termeni referitori la cult, despre mătănii se precizează că sunt "folosite în lumea ortodoxă aproape exclusiv de persoane aparţinătoare bisericii". În acest caz, în discuţie este statutul anumitor persoane în raport cu o instituţie, dar referirea se poate face şi la mari colectivităţi, ca în cazul analizei sociologice: "indivizii aparţinători naţiunilor în dezvoltare sunt dispuşi să…". Întrucât în astfel de enunţuri sensul adjectivului este clar, nu se simte nevoia înregistrării termenului în dicţionare, deoarece acestea nu consemnează astfel de derivate ale cuvintelor de bază. Dar, faţă de cele consemnate la început, semnalăm faptul că, totuşi, adjectivul a fost deja înregistrat în Noul dicţionar universal al limbii române (2008), pe baza unui citat din Lucian Blaga: "Pentru indivizii aparţinători unei anumite populaţii…, orizontul inconştient poate fi… comun". Cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul derivatelor adjectivale ce se folosesc în mod curent cu valoarea de substantiv; de exemplu, de la verbul (a) deţine s-a format derivatul deţinător, explicat în dicţionare prin "persoană care posedă un bun, un lucru, un premiu, un titlu etc.". Iată însă că tot cu raportare la verbul (a) aparţine, prin veriga pe care o constituie adjectivul aparţinător din texte cum sunt cele de mai sus, şi în ziare a apărut substantivul aparţinător, de exemplu în enunţuri referitoare la bolnavi spitalizaţi. Cităm relatarea unei scene petrecute la un spital: "I.P. susţine că aparţinătorii pacientului grav bolnav şi-au scos ruda din spital cu tot cu pat"; sau: "V. O. susţine că agenţii de pază au fost depăşiţi numeric de către aparţinătorii pacientului". Deoarece însă această anomalie (formală) este frecventă în discursul public şi prezentă în actele ce sunt necesare în diferite situaţii de tratament al bolnavilor, iar sensul respectiv nu este înregistrat în dicţionare (tot a început anul şcolar!), în folosul cititorilor ne propunem să revenim explicând cum a apărut acest cuvânt nou în vocabularul limbii române şi ce înseamnă el, de fapt.