Academicianul Constantin Ciopraga, cinci ani în iubirea Preasfintei Treimi

Pe 2 februarie s-au împlinit cinci ani de când Cerescul Părinte l-a chemat la odihna veşnică pe unul din vrednicii fii ai neamului românesc, academicianul Constantin Ciopraga. Personalitate de seamă a culturii noastre, ilustru mânuitor al condeiului, apreciat critic literar, şi mai cu seamă neîntrecut slujitor al „liturghiei cuvântului“ săvârşite pe altarul şcolii, catedra, şi-a dedicat toată viaţa adevărului şi frumosului. Întotdeauna a căutat să-şi dubleze preţioasa lucrare literară cu dăruirea deplină a omului de catedră, a dascălului instruit, însetat de cunoaştere, izbutind să-şi transforme cursurile într-un act de nesfârşită prospeţime şi vigoare. 

 

De aceea, nu puteam trece peste această dată fără a ne aminti de marele ieşean, care a scris şi a făcut istorie în literatura română. 

 

În urmă cu ceva timp, la un simpozion dedicat romancierului Sadoveanu, am avut bucuria să-l întâlnesc pentru prima dată şi să-i ascult graiul domol, asemenea renumitului său predecesor. În preajma lui am trăit un sentiment inexplicabil, căci arareori ţi se întâmplă ca în prezenţa unui om să ai impresia de déjà vu. Încredinţându-mi-se ascultarea de ghid la Muzeul „Mihail Sadoveanu“ din spaţiul monastic al Vovideniei, a trebuit să mă documentez în privinţa operei scriitorului, aşa că am ajuns să citesc exegeza academicianului Ciopraga asupra capodoperelor sadoveniene, ca şi ale altor scriitori. M-a impresionat că autorul nu s-a pierdut în detalii biografice, ci a stăruit, cu rară fineţe, asupra universului tematic al operelor literare, descoperindu-ni-i în măreţia şi complexitatea lor. 

 

Interesul pentru studiile distinsului profesor ieşean referitoare la creaţia sadoveniană m-a acaparat repede, înţelegând şi de ce: cu toate că numeroşi exegeţi s-au oprit asupra vieţii şi operei lui Sadoveanu, nu există vreunul mai avizat decât Constantin Ciopraga. Nici nu se putea altfel, de vreme ce universitarul ieşean s-a născut pe aceleaşi meleaguri: oraşul Paşcani; a trăit o copilărie presărată cu multe din bucuriile prunciei sadoveniene, cu aceeaşi credinţă, datini, cutume. Mai mult, la Fălticeni, a studiat în aceeaşi şcoală ca Sadoveanu: Gimnaziul „Alecu Donici“ (ulterior devenit Liceul „Nicu Gane“), stând chiar în băncile unde au stat şi el, după propria-i mărturisire. În acel ţinut cu livezi nesfârşite, maestrul Ciopraga a continuat să bea din apa înţelepciunii, ca oarecând concitadinul său. Cei doi au încă un punct comun important, ce i-a făcut să înţeleagă viaţa ca nepreţuit dar dumnezeiesc: amândoi au mers pe front, simţind mirosul şi spaima morţii în fiecare clipă - Sadoveanu, în prima conflagraţie mondială, profesorul Ciopraga, în cea de-a doua, suportând cinci ani de prizonierat în lagărele sovietice (experienţă dramatică, redată mai târziu în romanul „Nisipul“).

 

Având în vedere şi aceste neîntâmplătoare asemănări, înţelegem de ce academicianul Ciopraga s-a arătat cel mai în măsură să ne dezvăluie tainele vastei creaţii sadoveniene, ştiind să sesizeze ca nimeni altul rezonanţele epice, lirice şi dramatice, precum şi registrul emoţiilor şi al sentimentelor puternice, izvorâte din varietatea temelor, a viziunii despre lume ori expresivitatea de esenţă populară, cufundată adesea „în întuneric şi suferinţă, în tristeţe şi revoltă înăbuşită“. Citindu-le, parcă stai de vorbă cu cel ce le-a zămislit. Aşa mi-am explicat sentimentul de déjà vu pe care l-am simţit atunci când i-am strâns mâna purtătoare de condei măiestrit, ce-a zugrăvit pe neprihănita foaie chipurile atâtor făuritori de literatură, desluşindu-ne frumuseţea creaţiei lor. 

 

Nu uit, de asemenea, bucuria primirii unor sfaturi privitoare la expoziţia muzeală de la Vovidenia, la înfiinţarea căreia neobositul literat şi-a adus o însemnată contribuţie. Au urmat şi alte întrevederi cu nonagenarul academician, devenite pentru mine veritabile revelaţii ale unui suflet clocotind de doruri multe, înalte năzuinţe şi alese bucurii. De aceea păstrez în taina inimii memoria marelui om de cultură Constantin Ciopraga, slujitor al cuvântului măreţ, scris ori rostit, fidel şi luminat fiul al Bisericii lui Hristos, trăitor autentic al credinţei străbune, care a recunoscut că în cele mai grele momente ale vieţii lui, Dumnezeu i-a fost aproape.