Academicianul cu unsprezece copii

Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 27 Noiembrie 2020

Din elita intelectuală românească ce a strălucit în prima jumătate a secolului trecut se detașează unul dintre titanii culturii noastre naționale și universale - academi­cia­nul Nicolae Iorga (5 iunie 1871 - 27 noiembrie 1940). Sunt îndeobște cunoscute calitățile ex­cep­ționale ale omului de știință: copil-minune, extrem de precoce la școală, înzestrat cu o memorie ne­mai­­întâlnită, poliglot, polimat, absolvind Facultatea ieșeană de Litere într-un singur an, cu stu­dii postuniversitare de istorie și filosofie la Paris, Leipzig și Berlin, devenit doctor în drept la doar 23 de ani, profesor de istorie la Universitatea din București la 25 de ani și membru al Academiei Române la 38 de ani, autor prolific a peste o mie de volume și zeci de mii de articole.

La optzeci de ani de la trecerea sa în veșnicie îl evocăm pe acest mare om al națiunii române privindu-l în cheia trăirii sale în Biserica noastră strămoșească, în credința ortodoxă.

Provenind din Botoșani, dintr-o familie în care tatăl se trăgea din aromânii din munții Pindului, mama își avea rădăcinile în boierimea moldoveană, iar străbunica din partea tatălui maicii sale se înrudea cu mitropoliții Sofronie și Calinic Miclescu, Iorga s-a dovedit un apărător al credinței strămoșești începând cu familia sa și până la marea familie a neamului românesc. Rar se vor fi văzut chiar și în istoria veacurilor moderne, ca să nu mai vorbim de zilele noastre, intelectuali care să ajungă părinți a unsprezece copii. Chiar dacă nu puțini dintre aceștia au trecut la Domnul încă de mici, urmașii direcți ai Ecaterinei și ai lui Nicolae Iorga au primit educația ce se cuvenea a o primi copiii unui patriot și tradiționalist român, slujindu-și neamul prin alegerea unor cariere dintre cele mai diverse, de la belle arte la istorie și de la inginerie la medicină. În ce privește poporul român, cel supranumit „profetul național” ori „apostolul neamului” s-a îngrijit în toată viața sa cu o dragoste mai mult decât părintească, în activitatea sa punând accent pe culturalizarea poporului și pe ideile de moralitate și patriotism. Trezind conștiința națională, cărturarul devotat neamului său și-a făcut datoria față de țară contribuind în mod esențial, ca luptător cu condeiul istoricului și prin înflăcărarea discursului său de orator mobilizant, la ctitorirea României Mari. Toate acestea, însă, „îndrumătorul națiunii” le-a făcut în duhul Nihil sine Deo!, căci Iorga le spunea compatrioților lui: „O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de moșie și strămoșii săi este un popor condamnat la pieire”.

Nicolae Iorga s-a numărat printre persona­li­tă­țile de seamă ale vremii care au susținut ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, în 7 decembrie 1924, el publica articolul „Necesitatea înființării patriarhatului”, argumentând: „Suntem singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome”.

Atenția pentru Biserica-mamă s-a dovedit și prin elaborarea monumentalei lucrări „Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor”, pe care Iorga a publicat-o în anul 1908, adăugind-o ulterior și retipărind-o în 1928; principalul motiv al elaborării acestei lucrări fiind acela de a arăta oamenilor politici din vremea sa ce conducători înaintași a avut această țară, cum se jertfeau ei pentru binele poporului lor și cum se bizuiau la orice pas pe Dumnezeu. Acestor două volume li s-au alăturat nenumărate alte cronici bisericești bazate pe dovezi istorice, studii și articole despre Ortodoxie, mănăstiri, biserici, voievozi români credincioși, precum și alte cărți istorico-religioase precum „Bizanț după Bizanț” sau „Inscripții din bisericile României”. Toate acestea vin să întărească ideea rolului deosebit jucat de Ortodoxia românească în formarea caracterelor oamenilor, în cultura română, precum și în păstrarea identității naționale, cu accent pe împletirea credinței cu dăinuirea poporului român în pofida vicisitudinilor istorice. De altfel, încă din 1939, marele nostru savant și istoric, parcă prevăzând vremurile grele ce vor încerca Biserica, spunea într-un discurs: „Dacă poporul român, prin vitregia soartei, își va pierde credința ortodoxă, va dispărea ca neam”. În calitatea sa de președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice, Iorga s-a îngrijit ca nimeni altul de bisericile vechi moștenite de la ctitorii străbuni și tipărea articole în Buletinul acestei instituții, totodată fiind colaborator timp de aproape un deceniu al revistei „Biserica Ortodoxă Română”, care în anul 1931 dedica un număr întreg bibliografiei sale.

Nu puține vor fi fost actele filantropice pe care Nicolae Iorga le va fi făcut pentru oameni aflați în nevoie, ca de pildă pentru văduvele țăranilor de la Flămânzi căzuți în Răscoala din 1907, sau pentru biserici precum cea din Ipotești cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, pentru a cărei restaurare a strâns bani din subscripție publică organizată prin intermediul ziarului pe care îl conducea, „Neamul Românesc”, la aproape 50 de ani de la trecerea în veșnicie a poetului național Mihai Eminescu.

Nicolae Iorga este cel care, după Marele Război, a propus Alba Iulia ca orașul unde să fie ridicată Catedrala Reîntregirii Neamului. Convins că „neamul este etern prin cultul eroilor”, respectul său infinit pentru jertfa ostașilor români de a-și apăra pământul strămoșesc și credința ortodoxă l-a determinat să se numere printre marile perso­na­lități care au susținut ideea construirii unei catedrale naționale. De altfel, dintre cei care au întreținut disputa din prima jumătate a secolului XX cu privire la stabilirea locului unde să fie edificată Biserica Neamului, Iorga a fost cel mai aproape de amplasamentul ales pentru Catedrala Mântuirii Neamului, propunând Dealul Arsenalului și scriind în 1929, în revista „Neamul Românesc”, următoarele: „Pentru Catedrală se mai cere şi putinţa de a ieşi la iveală, necesitatea de a se găsi în fundalul unei mari şi frumoase artere de circulaţie, de a fi accesibilă din mai multe părţi. […] Puneţi Catedrala undeva sus, în vază; puneţi-o la loc larg, deschis, unde e Arsenalul, de exemplu, dar nu mai faceţi greşeala de a îngropa sute de milioane la toate răspântiile!”

La 80 de ani de la nedreapta dispariție a marelui român Nicolae Iorga, dăinuie încă cele scrise de el în „Ideile conducătoare din viața poporului românesc”, cuvinte de mare încărcătură spirituală care surprind în câteva propoziții scurte taina dăinuirii neamului nostru și adevărul de neclintit că Biserica l-a sprijinit dintotdeauna: „Întâia noastră idee conducătoare a fost ideea creștină. […] Ideea conducătoare a fost: Totul pentru Hristos! […] Temeiul era Ortodoxia”.