Acasă la Duduia Otilia
Tihnita şi patriarhala uliţă Bucşinescu, unde în 1908 s-au aşezat să-şi trăiască viaţa ieşeană învăţătorii Gavrilescu, părinţii Otiliei Cazimir, nu mai seamănă nici pe departe cu ceea ce-a fost odinioară, nici măcar cu înfăţişarea sa din 1967, anul când scriitoarea s-a mutat la eternitate, lângă cel de care a fost legată cu o afecţiune adânc-dăinuitoare, George Topârceanu. Poetul „Baladelor vesele şi triste“ trecuse la Domnul încă din 1937. 30 de ani pe muchie a rămas să-l plângă cu discreţia sa nobiliară Duduia Otilia. Pentru aceasta tristeţea devenise, odată cu moartea lui Topârceanu, un mod de a fi. Se mângâia cu locul acesta parcă binecuvântat de Dumnezeu, cu lumina florilor, cu umbra pâlcului de lilieci, cu doinirea cerului parcă mereu înalt deasupra, cu larma şi uimirea copiilor care veneau s-o vadă pe cea care le arătase minunăţiile anotimpului alb cu a sa „Baba Iarna intră-n sat“. Păşeau spre inima ei, străbătând cărarea mitică de la poartă la pridvorul casei, prietenii ei scriitorii, mai ales cei tineri, pe care-i călăuzea cu experienţa şi generozitatea sa, dorind ca Iaşiului, părăsit de atâtea ilustre condeie, să nu-i piară sămânţa poeziei. Adăstau în bătătura sa Ana Mâşlea, Horia Zilieru, Ioanid Romanescu, cărora le-a citit, îndreptat şi prefaţat primele cărţi.
Colţul acesta de rai, parcă puţin mai sălbăticit azi, e încă la locul lui într-o uliţă care şi-a pierdut poezia şi şarmul de altădată, desfigurată de case urieşeşti, unele bine croite, altele dimpotrivă, de blocuri azvârlite toate parcă de-a valma. Din 1972, într-o parte a casei în care a trăit şi a scris Otilia Cazimir, s-a deschis un muzeu. Unul în care, aidoma Vilei „Sonet“ a lui Codreanu, vibrează atmosfera din timpul vieţii „meşterului faur“. Parcă Otilia Cazimir nici nu s-a petrecut ca florile câmpului, ci doar a plecat puţin de acasă.
Şansa de a avea în Iaşi un asemenea loc mirabil este acum primejduită. Nu numai „coloşii“ strivesc „corola de minuni a lumii“. Modesta tocmire gospodărească, bătrână de peste un veac şi jumătate, poartă la vedere urmele unor răni profunde, ce-i pun în pericol însăşi existenţa. Se cere degrabă o intervenţie salvatoare. Specialiştii Consiliului Judeţean, care tutelează Muzeul Literaturii de la Iaşi, au făcut expertize, dar nu-i încă nimic limpede în legătură cu data începerii lucrărilor de consolidare şi restaurare. Timpul însă nu prea mai are răbdare. Orice întârziere poate fi fatală. Se poate repeta istoria „Uliţei copilăriei“ şi a casei Teodorenilor din apropiere, care au dispărut iremediabil.
Am fost acasă la Duduia Otilia. Parcă am auzit stins, pogorând din ceruri, glasul „poetei sufletelor simple“. Se tânguia de teamă ca nu cumva cuibul ei, palimpsest al unui Iaşi de legendă, să nu se mistuie. Poate îi mai prinde cineva vocea tânguioasă şi rugătoare!