„Aceștia vă împrietenesc cu Dumnezeu“

Slujirea cea mai de seamă dintre toate, preoția reprezintă, atât pentru cei credincioși, cât și, în unele situații, pentru cei necredincioși, un model autentic care trebuie urmat. Preotul este considerat un exemplu și, ca atare, trebuie să ducă o viață sfântă, iar erorile sale sunt judecate cu asprime. Astfel se naște clevetirea preoților și a ierarhilor, din această dorință de a aplica tuturor clericilor o serie de standarde spirituale foarte înalte, pe care cei care judecă nu doresc nici măcar să le aplice pe jumătate.

În acest sens, Sfântul Antim Ivireanul pune o întrebare legitimă: dacă preoții sunt păcătoși, poartă ei singuri întreaga responsabilitate sau, din contră, acesta este și un efect al unei societăți pline de putreziciune spirituală în care trebuie să‑și îndeplinească misiunea?

În societatea actuală întâlnim o situație contradictorie. Pe de o parte, preotul este respins fățiș pentru ceea ce este și presupune funcția și misiunea sa. Pe de altă parte însă, aceleași persoane îi cer să fie un om deosebit, cu multe calități și, eventual, genial în tot ceea ce face. Desigur, acest tip de preoți sunt foarte rari și dintre aceștia nici unul nu poate spune că este lipsit de păcat, chiar dacă are multe calități. Toți greșim mai mult sau mai puțin, câteodată poate fiind conștienți, dar incapabili să ne împotrivim, alteori inconștient, din neștiință sau poate din ignoranță. Însă dramatice în toată această situa­ție sunt lipsa de milă și incapacitatea de empatie a societății cu necazurile preoților. Sunt mulți păstori de suflete care activează în parohii sărace și se luptă pentru a întreține locașu­rile de cult și a‑i ajuta pe cei săraci. O parte dintre aceștia își cresc la limita sărăciei propria familie și fac sacrificii pentru a împlini misiunea Bisericii, iar comunitatea încredințată lor să nu aibă de suferit. Aceste exemple trec aproape nevăzute. Nu din lipsă de smerenie sau dintr‑o falsă modestie spunem acestea, ci pentru că, pe fiecare dintre cei care judecă, îi așteaptă la rândul lor o judecată după dreptate, nu după milă, atunci când vor ajunge în fața tronului lui Hristos. Se va pune atunci problema dacă ei au trăit după standardele pe care le‑au impus cu fățărnicie altora. De aceea, Sfântul Antim Ivireanul spune: „Hristos zice: «Daț«i» ale chesariului, chesariului și ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu» [Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25], iar noi nici mai‑marilor noștri, atîta celor besericești, cît și celor mirenești, nu le dăm căzuta cinste, nici lui Dumnezeu, nici ne supunem lor cu dreptate, ci cu viclenie și cu răutate și în loc de a‑i iubi și a ne cuceri lor, noi îi grăim de rău și‑i ponosluim şreclamăm, n.r.]. Dară să vedem ce zice Dumnezeu pentru dînșii la cartea «I»eșirii, la 22 de capete: «Pre dumnezeii tăi să nu‑i gră«i»ești de rău și pre boiariul norodului tău să nu‑l vorbești de rău» [Ieșirea 22, 28]. Tîlcuitorii Sfintei Scripturi înțe­leg să fie «dumnezeu» arhiereii, păstorii și dascălii Besericii; «boiariul norodului» înțeleg a fi împărații, domnii și judecătorii” (Sf. Antim Ivireanul, „Cuvînt de învățătură la Preobrajeniia [Schimbarea la față, n.r.] Domnului nostru Iisus Hristos”, în: Opere, Ed. Minerva, 1972, pp. 81‑82).

Comparația cu vremurile de demult

„Mi se pare că auz pre mulți de‑m«i» dau răspuns cum că pre­oții nu sînt ca preoții acei vremi. Aceia, zic, era«u» cu fapte bune, aceștea sînt înrăutățaț«i»; aceia era«u» cuciarnici și aceștea le­neși. Aceia era«u» postnici, a­ceștea sînt bețivi; aceia era«u» fărâde răutate și aceștea vicleni. Aceia era«u» toți duh și aceștea toți trup și pentru aceia cu dreptate să și necinstesc de lume (trebu«i»e dară să nu avem preoție nicidecum, ci să fim ca dobitoacele cele necuvîntătoare)”, mai spune Sfântul Antim („Învăță­tură la No«i»emvrie 8, în zioa Săborului Sfinților Îngeri”, în: Opere..., p. 170). Aceste comparații sunt tot mai des întâlnite și în zilele noastre. Însă cauzele care stau la apariția unor probleme de ordin social sau pastoral nu sunt atât de simple și nici nu pot fi judecate în acest mod general. Oare în zilele noastre nu mai sunt preoți vrednici sau credin­cioși de înaltă ținută duhovnicească? Fiecare vede însă realitatea în conformitate cu propria sa structură interioară, iar acolo unde această structură a devenit iremediabil afectată de vicii și păcate, este aproape imposibil să îi ceri persoanei în cauză să fie obiectivă și să înceteze să mai judece înainte de a cunoaște cum stau de fapt lucrurile. Sfântul Antim, vorbind despre păcatele preoților, pune în discuție următoarea dilemă: „Aceste greșa­le, ce ziceți că au preoții, oare din copilărie le‑au avut,«s»au le‑au cîștigat după ce au luat preoțiile? De le‑au avut din copilărie, vina nu iaste a lor, ci iaste a mirenilor, că n‑au vrut să‑i crească cu frica lui Dumnezeu, cu învățături folositoare și cu pilda lor cea bună. Iar de le‑au cîștigat pre urmă, iară de la mireni le‑au luat și de la dînșii au învățat răutatea, că ei nu s‑au născut preoț«i», ci mireni. Și pentru ce nu clevetiț«i» înșivă pre voi și să vă înfruntaț«i» că aț«i» dat pricină rea? Ce necin­stiți pe preoț«ii» cari, de s‑au făcut ucenici răi, s‑au făcut pentru căci au avut pre voi dascăli răi?” (Sf. Antim Ivireanul, „Învăță­tură la No«i»emvrie 8, în zioa Săborului Sfinților Îngeri”, în: Opere..., p. 171).

Întrebat fiind de ce nu mai sunt părinți duhovnicești mari, un bătrân îmbunătățit a răspuns că principala cauză constă în lipsa ucenicilor buni. Așadar, pentru cei care clevetesc și scot la iveală păcatele preoților există acest răspuns poate dur, dar real: ce fel de preot poate răsări din mijlocul atâtor oameni urâtori, vicleni și capabili numai de clevetire? Un astfel de preot, pentru a ajunge bineplăcut lui Dumnezeu, are de înfruntat mediul propriei sale familii, uneori necredincioasă - pentru că nu toți pre­oții s‑au născut în familii cuvioase și avem multe mărturii din viețile sfinților care au avut de îndurat chinuri din partea propriilor părinți! -, apoi mediul social atât de desfrânat al zilelor noastre și, în cele din urmă, șuvoiul de păcate și erori calculate sau inconștiente ale celor care se mărturisesc și care‑l pun, adesea, la grea încercare și ispită. Păcat că, atunci când un om ajunge să înfrunte și să biruiască măcar parțial toate aceste neajunsuri cu ajutorul lui Dumnezeu, tot ceea ce văd cei din jur este acel puțin noroi aflat pe haina sa sufletească, altfel imaculată. De aceea, îndemnăm pe această cale la meditarea asupra cuvintelor Sfântului Antim Ivireanul: „Acum dară, dintr‑acest răspuns iau și eu pricină ca să astup gurile mirenilor acelora cari cu atîta îndrăzneală iscodesc cu tot denadinsul faptelor lor, preoților. Ce ziceț«i» voi, rîvnitorii, cum că preoții sînt răi și păcătu«i»esc? Adevărat, eu încă zic că păcă­tu«i»esc. Numai «că» aceștea ce voi fi socotiț«i» păcă­toș«i», aceștea sînt cei ce vă dau blagoslovenii. Aceștea sînt cei ce vă sfințesc. Aceștea sînt cei ce vă nasc de a doa oară în baia Sfîntului Botez. Aceștea vă pecetluiesc cu darul Duhului. Aceș­tea sparg zapisul păcatelor voastre. Aceștea vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceștea vă fac părtași cu Trupul și cu Sîngele Domnului. Aceștea sînt cei ce vă folosesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre, în viață, la moarte și după moarte. Și nu căutați la atîta cîștig și bunătăți ce vă fac, la atîtea daruri, la atîtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitați cu atîta pizmă și cu atîta mînie la greșalele ce au, ca niște oameni ce poartă trup și viețu«i»esc în lume. Dară pe cine vatămă preotul, de greșaște, «s»au de face ceva neplăcut? Și de nu vatămă pre nimeni, ci mai vîrtos face folos norodului lui Dumnezeu și Besericii, pentru ce vă îndem­naț«i» pentru un rău, carele va face pagubă, să obidiț«i» și să necinstiț«i» un bine ce vă dă atîta folos?” (Sf. Antim Ivireanul, „În­vățătură la No«i»emvrie 8, în zioa Săborului Sfinților Îngeri”, în: Opere..., p. 172).