Adevărata particulă a lui Dumnezeu

Un articol de: Pr. Cosmin Daniel Pricop - 23 Septembrie 2008

Biserica lui Hristos a găsit de foarte multă vreme „particula“ lui Dumnezeu, numai că această particulă nu se înscrie în sfera cercetării fizice, ci în sfera cercetării biblico-gramaticale

Pagina principală a ziarelor din întreaga lume a fost ocupată în ultima perioadă de un subiect extrem de controversat şi la fel de „fierbinte“: realizarea celui mai important şi, după toate probabilităţile, celui mai costisitor experiment fizic din istoria omenirii. La Geneva, savanţii de la Organizaţia Europeană pentru Cercetări Nucleare vor să ofere lumii câteva răspunsuri la unele întrebări legate de apariţia şi dezvoltarea Universului, întrebări care până acum au rămas nesoluţionate. Din punctul lor de vedere. Unul din scopurile declarate ale acţiunii întreprinse în Elveţia de eminenţele cenuşii ale lumii în materie de fizică este descoperirea, prin intermediul experimentelor derulate în cel mai mare accelerator de particule din lume, Large Cadron Collider, a bosonului Higgs, supranumit şi „particula lui Dumnezeu“. Descoperirea acestei particule va aduce cu sine şi primele informaţii legate de starea materiei în perioada imediat următoare Big Bang-ului, adică a unui fel de creaţie a lumii imaginate ştiinţific. Este interesant de observat faptul că acest experiment se derulează într-un moment în care Europa încearcă redescoperirea sau mai degrabă restaurarea identităţii şi rădăcinilor ei creştine. Bisericile Europei luptă din greu pentru ameliorarea rezultatelor secularizării, prezentă din ce în ce mai mult în actuala normalitate, chiar şi eclezială. Nu cu mult timp în urmă s-au consemnat dezbateri şi discuţii din cele mai aprinse, atunci când Bisericile s-au lovit de rigorile Uniunii Europene, în ceea ce priveşte alcătuirea unei constituţii a Europei în care trebuia inserat un adjectiv cu sensuri şi rezonanţe identitare, acela de creştin. În mijlocul Europei care se doreşte a fi numită şi caracterizată drept creştină, la începutul mileniului al III-lea, bătrânul continent se delimitează conştient, liber şi voit de trecutul şi istoria lui care dovedea şi încă mai dovedeşte pentru unii autenticitatea prezenţei divine şi începe să-şi caute un alt trecut. Trecutul vechi faţă în faţă cu trecutul nou. Trecutul ordinii divine împlinite din ce în ce mai puţin, dar totuşi prezente, devine desuet, depăşit, învechit, consumat până la epuizare. Trecutul nou, acela al hazardului şi al exploziei incipiente nu doar că elimină tacit proiectarea iubirii divine în resorturile existenţiale universale, ci, culmea, uzitează realitatea existenţei lui Dumnezeu pentru a susţine apariţia accidentală a lumii. În momentul în care se va găsi acea particulă a lui Dumnezeu, va putea fi explicată mai bine din punct de vedere ştiinţific originea lumii (sic). Paradoxul constatat este evident: invocăm şi presupunem în discuţie sau, în cazul de faţă, în experiment existenţa lui Dumnezeu atribuindu-i „particule“, pentru ca să demontăm această existenţă. A nega crearea lumii de către Dumnezeu înseamnă a nega întreaga Lui vieţuire plină de iubire. Cazul sus menţionat este dovada clară a ştiinţei ambivalente într-o conotaţie nefavorabilă. Atunci când este incapabilă să definească ceva simplu, chiar şi o particulă, ştiinţa recurge la Dumnezeu. Particula lui Dumnezeu sau bosonul Higgs se menţine în sfera ininteligibilului şi poate a utopiei, chiar şi pentru progresul ştiinţific recent, motiv pentru care singura soluţie în rezolvarea sau transcenderea acestei nebuloase o reprezintă apelul la Fiinţa Supremă, Ea însăşi o nebuloasă pentru mulţi cercetători. Recursul la Dumnezeu este recursul la divinitate ca „ceva“, nu ca „cineva“. Dumnezeu devine singurul responsabil pentru incapacitatea umană de a înţelege. În momentul descoperirii sau cunoaşterii acestei particule, apartenenţa ei probabil se va schimba brusc, iar Dumnezeu va deveni subiectul unei teorii care Îl neagă, conţinutul acesteia fiind următorul: dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu înseamnă anularea acestei existenţe. Din punctul lor de vedere. Biserica lui Hristos a găsit de foarte multă vreme „particula“ lui Dumnezeu, numai că această particulă nu se înscrie în sfera cercetării fizice, ci în sfera cercetării biblico-gramaticale. În Sfânta Scriptură, cartea de căpătâi a Bisericii, cartea cea mai citită şi cea mai tradusă de pe întreg globul pământesc, există mărturii credibile în favoarea existenţei unei adevărate particule divine. O particulă simplă (să), dar atât de importantă şi pe care o redăm, mai jos, în context: Să fie lumină! Să fie o tărie prin mijlocul apelor! Să se adune apele de sub cer! Să odrăslească pământul verdeaţă! Să fie luminători care să lumineze pământul! Să scoată pământul fiinţe vii după felul lor! Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!