Adevăruri inepuizabile

Înţelegem oare destul cartea noastră de căpătâi, Biblia? Teoretizăm, cităm, ştim că găsim în ea adevărurile esenţiale ale vieţii, fundamentele credinţei, încurajare şi mângâiere, convingerea că suntem fiinţe libere, cărora Dumnezeu ne lasă deplina alegere a felului cum vrem să trăim. Dar pricepem în adâncime cât de implicată este ea în existenţa noastră? Suntem conştienţi de misterul Fiinţei Divine, un mister pe care nu-l putem pătrunde? Nu realizăm cât de nemărginită este iubirea Domnului pentru noi, tocmai pentru că nu înţelegem destul noţiunea de nemărginire în care îşi au locul micile mari probleme, întrebările, evenimentele cotidiene. Să fie o contradicţie nemărginirea iubirii cu dimensiunile ei nelimitate, dar care se preocupă de limitatele clipe ale vieţii? Cunoscutul teolog german Hans Küng spune că Dumnezeu nu e numai "o parte a adevărului". Că finitul stă alături de infinit, absolutul pătrunde în relativ, Dumnezeu, Adevărul Transcendent, se află în imanenţă, departele în aproape, nepământescul în pământesc.

Din Sfânta Scriptură reiese clar: pe de o parte trăim cel mai copleşitor eveniment al existenţei noastre pământene, "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Însuşi Fiul Său L-a trimis"… pentru mântuirea noastră, pentru scoaterea noastră din robia morţii. Pe de altă parte, Fiul Lui Dumnezeu devenit om acceptă viaţa omenească, săvârşeşte minunea de la nunta din Cana, "Doamne, vin nu au", miracolul înmulţirii peştilor şi pâinilor, vindecarea bolnavilor… Învierea fiului văduvei, prietenia Mântuitorului pentru Lazăr pe care-l cheamă înapoi din moarte, atâtea alte făptuiri minunate vorbesc despre grija şi dragostea cu care El a urmărit toate momentele vieţii pământeşti, aplecându-se asupra lor. Tot ceea ce preocupă pe om devine important. Viaţa noastră, cu măruntele ei bucurii, dureri, îşi găseşte împlinirea în atotputernicia iubitoare a lui Dumnezeu, împlinire care e unul din darurile Sale nepreţuite. Mai e nevoie de altă dovadă a iubirii Domnului pentru creatura Sa pe care o destinează veşniciei? Să ne amintim de marea sărbătoare a Rusaliilor, în care Duhul Sfânt S-a coborât asupra ucenicilor în chip de limbi de foc şi le-a dat darul de a vorbi popoarelor în limba lor, în limba părinţilor lor, în care pot să se exprime cu adevărat. "Şi din cer s-a făcut un vuiet ca o suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat împărţite limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi…" (Fapte 2, 4-7). Iată un aspect al realităţii umane: limba pe care o vorbeşte fiecare popor, avuţia sa de preţ, dreptul de a se exprima într-un anume fel propriu lui este un dar pe care ni L-a făcut Creatorul. Dreptul omului de a fi el însuşi, de a vedea şi înţelege viaţa, de a o exprima în felul său caracteristic. Care îl ridică la calitatea de persoană unică, distinctă între toate celelalte persoane. Din păcate, noi începem să dispreţuim acest dar al Domnului, fără să gândim, fără să păstrăm ceea ce am primit ca o binecuvântare. Consecinţele sunt dureroase, chiar primejdioase. De curând, o foarte cunoscută şi respectată psihiatră, specialistă în problemele de psihologie infantilă, dr. Christiane Winter-Heider, a prezentat concluziile unui îndelungat studiu, care subliniază importanţa deosebită a limbii materne: Învăţarea limbii materne până la vârsta de 3 ani e absolut necesară pentru dezvoltarea psihică ulterioară a adultului. Copilul trebuie să înveţe întâi limba maternă, spune dr. Winter-Heider. Altfel apar tulburări psihice grave, care merg mai târziu până la incapacitatea de a-şi manifesta sentimentele şi de a stabili contacte cu ceilalţi. Şi repetă cu asiduitate: copilul trebuie să înceapă prin a învăţa să se exprime mai întâi în limba părinţilor săi. Rezultatele studiului savantei germane au fost preluate în presă, fiind privite ca un avertisment alarmant. Problema este actuală şi gravă pentru românii din diaspora. Bântuie printre noi tendinţa de a ne lepăda de datele ereditare, de tradiţie, de a împrumuta date şi tradiţii ale altora, care ne vin ca nişte haine de împrumut. Credem că aceasta ne conferă o garanţie de superioritate, de modernitate. Credem că abandonându-ne adevărata identitate putem deveni "alţii", că suntem "mai europeni", mai "evoluaţi", mai bine aşezaţi în acest secol al "globalizării". În realitate recoltăm astfel doar surâsuri ironice, ca unii ce ne plimbăm cu fudulie, deghizaţi în nişte fiinţe care nu suntem noi. Şi atunci de ce ne mirăm că uneori suntem dispreţuiţi, că nu se cunoaşte nimic din ceea ce ar trebui să fie un temei de mândrie, că în unele ziare din occident se vorbeşte jignitor despre noi? În loc să ne străduim a arăta că suntem conştienţi de merite pe care le-am câştigat, de rolul pe care-l jucăm în ansamblul popoarelor, ne ascundem, ne tragem pătura peste cap, să nu se ştie că existăm. Ne lepădăm de limba noastră până şi în biserică. Cât despre copii, o, nu, nu cumva să rostească câteva cuvinte în limba părinţilor noştri! Am mai spus-o, nu de mult, o tânără intelectuală, cu diplome şi instrucţie universitară, se lăuda public că cei doi copii ai ei, de zece şi de opt ani, "nu mai ştiu nici o vorbă românească". Aceasta este "egalitatea" mult-râvnită? Mai este ceva de adăugat? Ce se întreprinde pentru a îndrepta aceste lucruri grave? Poate că n-ar strica să mai citim o dată Sfânta Scriptură. Limbile de foc coborâte asupra apostolilor consemnează definitiv însemnătatea graiului fiecărui popor, încă o moştenire nepreţuită pe care ar trebui să o păstrăm cu evlavie şi cu respect.