Adunarea comorilor şi îmbogăţirea în Dumnezeu
În contextul crizei economice, atât de mult discutată şi întoarsă pe toate feţele, a vedea succesul în afaceri al cuiva stârneşte o mulţime de sentimente, de la admiraţie şi apreciere până la invidie şi dezgust. Iar atitudinea personajului principal al pericopei acestei Duminici a XXVI-a după Rusalii (Luca XII, 16-21) ne ridică o serie de întrebări legate de această problematică.
Se întâmplă frecvent să îl condamnăm pe acest nesăbuit bogat pentru felul în care s-a raportat la belşugul ce îl avea. Nu că nu ar trebui dezavuat comportamentul său, numai că, înainte de a face aceasta, s-ar cuveni să ne oprim puţin asupra noastră şi asupra vieţuirii celor de lângă noi.
Este adevărat că bogăţia provoacă, spun cei ce o deţin, mai multe probleme decât s-ar închipui. La fel de adevărat este şi că, în sărăcie sau într-o viaţă modestă material, tânjeşti spre o bunăstare, spre o linişte financiară care să nu-ţi macine timpul cu frământări legate de obligaţiile familiale sau de orice fel. În mod cert, echilibrul este iarăşi soluţia salvatoare: să ai atât cât ai nevoie. Lucrurile sunt clare până aici. Dar dacă Dumnezeu îţi dă bogăţie? Fugi de ea? O împarţi săracilor? Desigur, ar fi minunat să ne asemănăm sfinţilor care au făcut asta. Dar, să fim sinceri, puţini am avea acest curaj. Şi atunci?
Bogatul din pildă nu este învinuit de Dumnezeu pentru abundenţa pe care o stăpânea, ci pentru atitudinea lui în faţa darului de Sus. Pesemne fusese o recoltă într-adevăr peste aşteptări, căci hambarele lui nu erau pregătite pentru aşa roade. Aşa ajunsese la concluzia reamenajării spaţiilor de depozitare: "Voi strica jitniţele mele şi mai mari, le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele" (v. 18). Vi se pare greşit? Omul era responsabil şi preocupat de bunurile sale, pentru a nu risipi, construieşte hambare noi. Dacă suntem obiectivi, apreciem că aceleaşi lucruri le-am face şi noi.
Următorul act al pildei îl aruncă pe bogat în abisurile nesocotinţei şi ale egoismului fără sens. "Voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te". Omul nu a înţeles că darul lui Dumnezeu se primeşte cu mulţumire şi cu responsabilitate pentru cei din jur. Că este prilej de manifestare a iubirii, şi nu ocazie a retragerii într-o viaţă individualistă. Că era chemat spre a prelungi lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu de a o caricaturiza prin reflexele sale egocentriste.
Hristos nu îl critică pentru bogăţie, ci pentru gândul alienat după care viaţa lui era asigurată. Uitase că totul era primit şi era convins că de acum poate sta liniştit. De aceea, este şi aspru mustrat: "Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?" (v. 20). Şi concluzionează Domnul: "Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu" (v. 21). Ce antiteză frumoasă! Adunarea comorilor şi îmbogăţirea în Dumnezeu. Strângerea de lucruri finite şi deschiderea spre infinitul divin. Contemplarea averii şi contemplarea lui Dumnezeu.
Trăim în lume şi avem nevoie de o mulţime de lucruri. Dumnezeu ne poate dărui, providenţial şi supraraţional, bogăţie. Ne putem gândi şi la viitorul material al familiei noastre, ba chiar este ceva firesc din punctul de vedere al unui părinte. Dar niciodată nu trebuie să cădem în capcana desfiinţării dialogului cu ceilalţi şi a mulţumirii de a supravieţui solitar, indiferent de semeni. Să ne bucurăm de ce avem alături de cei din jur, căci "cine dă, lui îşi dă".