Adusu-mi-am aminte...

Aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu este funcţia ce ar trebui să orienteze existenţa noastră spre singura împlinire posibilă, lucrarea asemănării cu Dumnezeu. 

 

„Adusu-mi-am aminte de judecăţile Tale cele din veac, Doamne, şi m-am mângâiat“ (Ps. 118, 52) şi „Adusu-mi-am aminte de numele Tău, Doamne, şi am păzit legea Ta“ (Ps. 118, 55) sunt cuvinte ale psalmistului David, care arată importanţa chemării numelui lui Dumnezeu şi a meditării asupra judecăţilor Lui.

 

Marcu Ascetul vorbeşte despre cei trei uriaşi, neştiinţa, uitarea de Dumnezeu şi trândăvia, ca „pricini ale tuturor relelor“. Deci memoria are rostul de a actualiza în noi aducerea-aminte de Dumnezeu şi de binefacerile lui, o împlinire a minţii fiind cugetarea neîncetată la El. Funcţia memoriei ar fi de a ne întoarce în paradisul pierdut, întâi în gând, pentru a se putea realiza apoi şi concret. Din păcate, acest drum nu este un drum terestru, ci îl putem găsi doar făcând un salt într-o altă dimensiune, dimensiunea spirituală, accesibilă doar prin contemplaţie şi harul lui Dumnezeu. 

 

În starea căzută, fără contemplaţie şi har, amintirile fireşti sunt constituite din experienţe care ne construiesc modul subiectiv şi subconştient de a interpreta realitatea care ne cade sub simţuri. 

 

Astfel, există o memorie conştientă, o memorie subconştientă şi una inconştientă. Psihologii spun că partea conştientă este foarte mică în raport cu ceea ce purtăm în subconştient şi inconştient, iar o împlinire a noastră ar fi luarea în stăpânire a întregii noastre fiinţe prin scoaterea a ceea ce este neconştient la lumină, fapt posibil prin asumarea în adevăr a întregii noastre fiinţe şi experienţe şi încredinţarea acestora lui Dumnezeu spre sfinţire. Din păcate, noi încercăm cu obstinaţie fie să uităm toate experienţele noastre neplăcute, pentru că nu ştim să le dăm un rost, pentru că nu căutăm să înţelegem planul lui Dumnezeu cu noi (nu le vedem ca pe o pedagogie divină menită să ne desăvârşească), pentru că suntem într-o mişcare de contestare a înţelepciunii Lui, care se manifestă în întâmplările cotidiene, fie ne centrăm bolnăvicios pe ele, adâncind nemulţumirea şi autocompătimirea izvorâte dintr-o iubire de sine nesănătoasă.

 

„Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ“ are pentru omul contemporan doar o valoare teoretică, deoarece noi nu mai vedem în fiecare întâmplare a vieţii noastre purtarea Lui de grijă menită să ne ajute să regăsim drumul spre El. Ne este foarte greu să iertăm, de aceea preferăm să uităm, acoperind ceea ce este neplăcut (pentru că aceasta ne arată nedesăvârşirile, înfrângerile noastre, eşuarea proiectelor noastre) cu alte şi alte proiecte, experienţe şi prietenii, în deşarta speranţă că multitudinea experienţelor ne va da un adaos de viaţă. Uităm însă că singur Hristos este Viaţa; El şi calea pe care a deschis-o, calea asumării.

 

Astfel, memoria noastră, în loc să fie în legătură doar cu Dumnezeu, cu Însăşi viaţa, se fragmentează, se risipeşte şi, în loc să ne aducem pururi aminte de datoria noastră cea una, ne aducem aminte până la epuizare de datornicii noştri, cei mulţi cu care umplem temniţele întunecate ale sufletelor noastre, alături de care ţinem flămând şi gol şi însetat şi pe Hristos, cum spune părintele Arsenie Boca într-una din rugăciunile sale. Dacă astfel îşi exercită funcţia memoria noastră, contabilizând datoriile semenilor noştri, atunci ceea ce trebuia să fie viaţă devine moarte şi chin. 

 

Aducerea aminte de rău devine o înveşnicire în noi a unor experienţe trupeşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune despre creaţia văzută că, contemplată duhovniceşte, oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Aceeaşi realitate, atunci când ne împărtăşim de ea trupeşte, ni se face dascăl al patimilor, făcându-ne să uităm de cele dumnezeieşti, iar înţeleasă duhovniceşte, devine mântuitoare.

 

Pervertirea memoriei face ca amintirea plăcerii, a păcatului să cheme înnoirea experienţei păcatului, care, după cuvântul Părinţilor, vine fie prin simţire, fie prin mustul trupului, fie prin amintire. 

 

Amintirea are astfel această ambivalenţă, putând fi fie o amintire dureroasă a despărţirii noastre de Dumnezeul cel viu, fie amintirea plăcută a păcatului. 

 

Credinţa noastră este cea care face ca noi să alegem să mergem pe drumul îngust al mântuirii, drumul crucii, al descoperirii sinelui nostru purtător al chipului lui Dumnezeu, sau pe calea cea largă a lumii, păcatului şi „împlinirii“ de aici. Când se vorbeşte de pedeapsa ce a venit asupra israelitenilor prin şerpi, în Înţelepciunea lui Solomon cap. 16, 5-8, citim: „Iar când a venit peste ei înfricoşata mânie a fiarelor şi se prăpădeau muşcaţi de şerpii cei cumpliţi, aprinderea Ta n-a ţinut până la urmă. Ei au fost tulburaţi puţină vreme, ca să se îndrepteze, şi au avut un semn de mântuire, ca să-şi aducă aminte de poruncile legii Tale; Căci cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor. Şi prin aceasta arătat-ai vrăjmaşilor noştri că Tu eşti Cel Care izbăveşti de tot răul.“

 

Jertfa Crucii este cea care prin semnul crucii a însoţit întreaga istorie a mântuirii, şi în prefigurări, şi la arătare, şi va încheia şi istoria temporală a umanităţii atunci când se va arăta ca semn al Fiului Omului. Să ne amintim pururea că am fost răscumpăraţi cu preţ de sânge, să pomenim pururea pe Domnul prin chemarea numelui Lui, căci aceasta este lucrarea firească a minţii omului născut din har.