Ajutorul lui Dumnezeu se dăruieşte celor ce se ostenesc şi se smeresc

Data: 15 Septembrie 2013

Cel mai mare dor al omului, după momentul izgonirii din Rai, este dorul după frumuseţile Raiului şi după vederea feţei lui Dumnezeu. Acest dor l-a mistuit pe Adam tot timpul petrecut pe pământ după cădere şi apoi s-a transmis şi urmaşilor săi.

Odată cu pierderea bi­­necuvântării Ra­­­iu­­lui, omul a tre­buit să în­frun­te ne­cazurile vieţii şi vitregia na­­tu­­rii, dar cu toate acestea a păs­trat în suflet o scânteie de nă­dejde că într-o zi va putea să re­pare ceea ce a stricat.

Întrebarea fundamentală ca­re-i frământă pe creştinii do­ri­tori a se reîntoarce în frumu­se­ţile Raiului este: Ce trebuie să fa­cem pentru a redobândi pa­­ra­di­sul pierdut de pro­to­pă­rin­ţii nea­mului omenesc?

Ascultare pentru ascultare

Patericul Egiptean menţio­nea­ză un avvă pe nume Mios din Belos, care le recomanda u­ce­nicilor o cale sigură de a fi as­cul­­taţi de Dumnezeu: „As­cul­ta­re pentru ascultare“! De cel ca­re ascultă de Dumnezeu, şi Dum­nezeu va asculta atunci când el se roagă! Un sfat simplu şi eficient care ascunde răs­pun­sul la întrebarea esenţială. De­oarece Raiul a fost pierdut pen­tru neascultare, acum pu­tem repara acest neajuns lucrând virtutea ascultării de Dum­nezeu.

În Vechiul Testament, Pro­fe­tul Samuel, în mustrarea pe ca­re o face regelui Saul pentru nea­scultarea sa de Dumnezeu, îi arată că Domnul iubeşte, mai mult decât toate jertfele sân­ge­roa­se, ascultarea: „Au doară ar­derile de tot şi jertfele sunt tot aşa de plăcute Domnului, ca şi ascultarea glasului Dom­nu­lui? Ascultarea este mai bună de­cât jertfa şi supunerea mai bu­nă decât grăsimea berbeci­lor“ (I Regi 15, 22).

La început, atâta vreme cât o­mul asculta de Dumnezeu, a fost fericit şi s-a bucurat de toa­te darurile creaţiei, însă odată cu păcatul neascultării a gustat din amara băutură a pri­be­gi­ei unită cu necazurile vieţii.

Modelul ascultării desă­vâr­şi­te îl găsim în viaţa Mântui­to­ru­lui Hristos, Care S-a supus voii Tatălui şi a acceptat jertfa su­premă pentru a-l împăca ia­răşi pe om cu Dumnezeu: „Hris­tos S-a făcut ascultător pâ­nă la moarte şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 8).

Sfinţii Părinţi aşază ascul­ta­rea ca început şi temelie a vir­tu­ţilor, fiind cea care vindecă ra­na produsă de neascultare şi mân­drie: „Ascultarea este cea din­tâi din­tre virtuţile de înce­put, căci în­lătură mândria şi ne aduce sme­rita cugetare“ (Sf. Dia­doh al Fo­ticeei, Filocalia, vol. I).

Sfântul Simeon Noul Teolog îi avertiza pe cei care refuzau să facă ascultare de poruncile Dom­nului că prin acest păcat se leapădă de Hristos şi atrag a­su­pra lor mulţime de ne­ca­zuri: „Orice călcare de poruncă, ori­ce neascultare reprezintă o le­pădare de Hristos şi aduce pier­derea Harului“ (Sf. Simeon No­ul Teolog, Filocalia, vol. VI).

Înfruntarea necazurilor cu smerenie aduce mângâierea Harului

Părintele prof. Dumitru Stă­ni­­loae arată că adevăraţii creş­tini vieţuiesc pe pământ cu gân­dul la viaţa de dincolo şi a­cest lu­cru îi ajută să păstreze a­prin­să în suflet scânteia iubi­rii de Dum­nezeu: „Pentru noi, creş­ti­nii, viaţa de aici nu este sin­gura via­ţă, ci ea este un stadiu de pre­gătire pentru o viaţă ne­sfâr­şi­tă, în lumina feţei lui Hris­tos şi în bucuria celei mai de­pline iu­biri între toţi. Puţine­le licăriri ale cunoştinţei lui Dum­nezeu şi ale iubirii ce o a­vem pe pământ sunt numai niş­te raze ce străbat prin nori din soarele dumneze­iesc, care lu­­minează şi încăl­zeş­te cuprinsul vieţii celei ne­tre­că­toa­re şi prea fericite spre care sun­tem che­maţi să înaintăm“ (Cu­vânt la Duminica izgonirii lui Adam din Rai).

Acest stadiu de pregătire pre­supune o luptă de schimba­re a firii căzute şi de dobândire a smereniei şi ascultării de Dum­nezeu.

Pentru a ajunge la smerenie tre­buie să ne lăsăm însă în în­tre­gime în mâinile lui Dum­nezeu, să-I cedăm locul, să ţi­nem minte că tot ce ni se în­tâm­plă pe parcursul întregii zi­le este îngăduit de pronia lui Dum­nezeu, Care Se îngrijeşte de mântuirea noastră. Dum­nezeu vrea să ne curăţim de pă­cate şi să ajungem în Îm­pă­ră­ţia Lui. Aşadar, pentru a a­jun­ge acolo, omul trebuie să se cu­răţească şi să se sfinţească.

Sfinţenia presupune blân­de­ţe, bunătate, înfrânare. Nu e­xis­­tă oameni fără de păcat, în­să predispunerea sufletului nos­tru spre sfinţenie şi în­fă­ţi­şa­rea noastră în faţa lui Dum­nezeu cu o inimă curată şi sin­ce­­ră ne apropie de o viaţă sfân­tă.

Când trecem prin încercări, să-I mulţumim Domnului pentru acestea, căci aşa sufletul nos­tru dobândeşte liniştea. A­ceas­tă linişte însă nu o do­bân­dim atât prin puterile noastre, cât prin mila lui Dumnezeu, de­oa­rece El ia aminte la purtarea noas­tră şi vede efortul pe care îl depunem pentru a ne înfrâna fu­ria şi nemulţumirea. Drept răs­plată pentru aceste eforturi, El ne dăruieşte dragostea Sa. Iar acesta este un dar ne­pre­ţu­it! Nici prin post, nici prin ru­gă­ciuni îndelungate, nici prin pri­vegherile noastre nu putem pr­imi atât de repede un dar ca prin răbdare şi smerenie.

Smerenia este arma cea mai pu­ternică cu care putem lupta îm­potriva ispitelor şi asaltu­ri­lor diavoleşti.

În esenţa ei, smerenia presu­pu­­ne a acorda lui Dumnezeu lo­cul, rolul şi importanţa corectă pe care El trebuie să le aibă în via­­ţa noastră. De aceea în Sfân­­ta Scriptură smerenia, de mul­te ori, este asociată cu su­pu­nerea (Fi­lipeni 2, 8, Iacov 4, 6-7). Sme­re­nie înseamnă a ne a­şe­za pe o po­ziţie corectă în raport cu Dum­nezeu, a recu­noaş­te daru­ri­le Sale în tot ceea ce a­vem şi sun­tem.

Orice necaz ar veni asupra noas­tră, trebuie să ne smerim şi să ne îmbărbătăm, să ţinem frun­tea sus, să nu dez­n­ă­dăj­du­im şi să zicem: „Înseamnă că Dum­nezeu a îngăduit să în­tâm­pin această încercare grea, dar tot El îmi poate trimite aju­to­rul necesar depăşirii ei“.

De asemenea, trebuie să ne a­ducem aminte de cuvântul Dom­nului Hristos: „Veniţi la Mi­ne toţi cei osteniţi şi îm­po­vă­raţi, şi Eu vă voi odihni pe voi!“ (Matei 11, 28) şi de alt cuvânt care zi­ce: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor sme­riţi le dă har“ (Iacov 4, 6).

Nu există odihnă mai bună de­cât în braţele iubitoare ale Dom­­nului. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre cele două elemente constitutive ale o­mului: trup şi suflet, adică un e­lement material şi altul spiri­tu­­al, tâlcuieşte spunând că a­ceas­tă alcătuire a făcut-o Dum­nezeu pentru a ne ajuta să ne sme­rim şi să biruim încercările vie­ţii: „Unul dintre motivele pen­tru care Dumnezeu l-a fă­cut pe om din trup şi suflet, adi­că dintr-un element material şi u­nul duhovnicesc, este acesta: a­tunci când este stăpânit de mân­drie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoa­re a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de în­josire a firii sale omeneşti, să prin­dă curaj, gândindu-se la va­loarea sufletului său nemu­ri­­tor. De aceea, este bine să­ cu­ge­tăm la originea noastră, să ne amintim din ce suntem fă­cuţi şi de ce!“ (Sf. Ioan Gură de Aur, „Problemele Vieţii“, Editu­ra Egumeniţa, 2007).

Lumina Mângâietorului

Înălţarea Mântuitorului la ce­­ruri a lăsat ucenicilor Săi şi prin ei tuturor creştinilor o pro­mi­­siune încurajatoare: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi… Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mân­gâ­ietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac!“ (Ioan 14, 16; 18).

Această prezenţă a Duhului Sfânt în viaţa creştinilor aici pe pă­mânt este mărturisită de toţi sfinţii Bisericii care au simţit şi au trăit ca o arvună a vieţii de dincolo bucuria Dumnezeies­cu­lui Har.

În această perspectivă du­hov­­nicească, lumea de aici nu mai este o vale a plângerii cu­prin­să iremediabil de întuneri­cul păcatelor, ci devine un Ta­bor luminos de pe care creş­ti­nul poate vedea Lumina ne­cre­a­tă ce mângâie şi îndulceşte cli­pe­le petrecute în comuniune cu Dumnezeu.

Raiul cel pierdut de stră­mo­şul Adam a fost redeschis de No­ul Adam-Hristos şi este lu­mi­­nat tainic în sufletele credin­cio­­şilor de Harul Mângâie­to­ru­lui cel trimis nouă la Cinci­ze­ci­me şi înnoit mereu prin Sfin­te­le Taine. (Arhimandrit Teofil Anăstăsoaie)