Ajutorul lui Dumnezeu se dăruieşte celor ce se ostenesc şi se smeresc
Cel mai mare dor al omului, după momentul izgonirii din Rai, este dorul după frumuseţile Raiului şi după vederea feţei lui Dumnezeu. Acest dor l-a mistuit pe Adam tot timpul petrecut pe pământ după cădere şi apoi s-a transmis şi urmaşilor săi.
Odată cu pierderea binecuvântării Raiului, omul a trebuit să înfrunte necazurile vieţii şi vitregia naturii, dar cu toate acestea a păstrat în suflet o scânteie de nădejde că într-o zi va putea să repare ceea ce a stricat.
Întrebarea fundamentală care-i frământă pe creştinii doritori a se reîntoarce în frumuseţile Raiului este: Ce trebuie să facem pentru a redobândi paradisul pierdut de protopărinţii neamului omenesc?
Ascultare pentru ascultare
Patericul Egiptean menţionează un avvă pe nume Mios din Belos, care le recomanda ucenicilor o cale sigură de a fi ascultaţi de Dumnezeu: „Ascultare pentru ascultare“! De cel care ascultă de Dumnezeu, şi Dumnezeu va asculta atunci când el se roagă! Un sfat simplu şi eficient care ascunde răspunsul la întrebarea esenţială. Deoarece Raiul a fost pierdut pentru neascultare, acum putem repara acest neajuns lucrând virtutea ascultării de Dumnezeu.
În Vechiul Testament, Profetul Samuel, în mustrarea pe care o face regelui Saul pentru neascultarea sa de Dumnezeu, îi arată că Domnul iubeşte, mai mult decât toate jertfele sângeroase, ascultarea: „Au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa de plăcute Domnului, ca şi ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor“ (I Regi 15, 22).
La început, atâta vreme cât omul asculta de Dumnezeu, a fost fericit şi s-a bucurat de toate darurile creaţiei, însă odată cu păcatul neascultării a gustat din amara băutură a pribegiei unită cu necazurile vieţii.
Modelul ascultării desăvârşite îl găsim în viaţa Mântuitorului Hristos, Care S-a supus voii Tatălui şi a acceptat jertfa supremă pentru a-l împăca iarăşi pe om cu Dumnezeu: „Hristos S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 8).
Sfinţii Părinţi aşază ascultarea ca început şi temelie a virtuţilor, fiind cea care vindecă rana produsă de neascultare şi mândrie: „Ascultarea este cea dintâi dintre virtuţile de început, căci înlătură mândria şi ne aduce smerita cugetare“ (Sf. Diadoh al Foticeei, Filocalia, vol. I).
Sfântul Simeon Noul Teolog îi avertiza pe cei care refuzau să facă ascultare de poruncile Domnului că prin acest păcat se leapădă de Hristos şi atrag asupra lor mulţime de necazuri: „Orice călcare de poruncă, orice neascultare reprezintă o lepădare de Hristos şi aduce pierderea Harului“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. VI).
Înfruntarea necazurilor cu smerenie aduce mângâierea Harului
Părintele prof. Dumitru Stăniloae arată că adevăraţii creştini vieţuiesc pe pământ cu gândul la viaţa de dincolo şi acest lucru îi ajută să păstreze aprinsă în suflet scânteia iubirii de Dumnezeu: „Pentru noi, creştinii, viaţa de aici nu este singura viaţă, ci ea este un stadiu de pregătire pentru o viaţă nesfârşită, în lumina feţei lui Hristos şi în bucuria celei mai depline iubiri între toţi. Puţinele licăriri ale cunoştinţei lui Dumnezeu şi ale iubirii ce o avem pe pământ sunt numai nişte raze ce străbat prin nori din soarele dumnezeiesc, care luminează şi încălzeşte cuprinsul vieţii celei netrecătoare şi prea fericite spre care suntem chemaţi să înaintăm“ (Cuvânt la Duminica izgonirii lui Adam din Rai).
Acest stadiu de pregătire presupune o luptă de schimbare a firii căzute şi de dobândire a smereniei şi ascultării de Dumnezeu.
Pentru a ajunge la smerenie trebuie să ne lăsăm însă în întregime în mâinile lui Dumnezeu, să-I cedăm locul, să ţinem minte că tot ce ni se întâmplă pe parcursul întregii zile este îngăduit de pronia lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte de mântuirea noastră. Dumnezeu vrea să ne curăţim de păcate şi să ajungem în Împărăţia Lui. Aşadar, pentru a ajunge acolo, omul trebuie să se curăţească şi să se sfinţească.
Sfinţenia presupune blândeţe, bunătate, înfrânare. Nu există oameni fără de păcat, însă predispunerea sufletului nostru spre sfinţenie şi înfăţişarea noastră în faţa lui Dumnezeu cu o inimă curată şi sinceră ne apropie de o viaţă sfântă.
Când trecem prin încercări, să-I mulţumim Domnului pentru acestea, căci aşa sufletul nostru dobândeşte liniştea. Această linişte însă nu o dobândim atât prin puterile noastre, cât prin mila lui Dumnezeu, deoarece El ia aminte la purtarea noastră şi vede efortul pe care îl depunem pentru a ne înfrâna furia şi nemulţumirea. Drept răsplată pentru aceste eforturi, El ne dăruieşte dragostea Sa. Iar acesta este un dar nepreţuit! Nici prin post, nici prin rugăciuni îndelungate, nici prin privegherile noastre nu putem primi atât de repede un dar ca prin răbdare şi smerenie.
Smerenia este arma cea mai puternică cu care putem lupta împotriva ispitelor şi asalturilor diavoleşti.
În esenţa ei, smerenia presupune a acorda lui Dumnezeu locul, rolul şi importanţa corectă pe care El trebuie să le aibă în viaţa noastră. De aceea în Sfânta Scriptură smerenia, de multe ori, este asociată cu supunerea (Filipeni 2, 8, Iacov 4, 6-7). Smerenie înseamnă a ne aşeza pe o poziţie corectă în raport cu Dumnezeu, a recunoaşte darurile Sale în tot ceea ce avem şi suntem.
Orice necaz ar veni asupra noastră, trebuie să ne smerim şi să ne îmbărbătăm, să ţinem fruntea sus, să nu deznădăjduim şi să zicem: „Înseamnă că Dumnezeu a îngăduit să întâmpin această încercare grea, dar tot El îmi poate trimite ajutorul necesar depăşirii ei“.
De asemenea, trebuie să ne aducem aminte de cuvântul Domnului Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi!“ (Matei 11, 28) şi de alt cuvânt care zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har“ (Iacov 4, 6).
Nu există odihnă mai bună decât în braţele iubitoare ale Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre cele două elemente constitutive ale omului: trup şi suflet, adică un element material şi altul spiritual, tâlcuieşte spunând că această alcătuire a făcut-o Dumnezeu pentru a ne ajuta să ne smerim şi să biruim încercările vieţii: „Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet, adică dintr-un element material şi unul duhovnicesc, este acesta: atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor. De aceea, este bine să cugetăm la originea noastră, să ne amintim din ce suntem făcuţi şi de ce!“ (Sf. Ioan Gură de Aur, „Problemele Vieţii“, Editura Egumeniţa, 2007).
Lumina Mângâietorului
Înălţarea Mântuitorului la ceruri a lăsat ucenicilor Săi şi prin ei tuturor creştinilor o promisiune încurajatoare: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi… Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac!“ (Ioan 14, 16; 18).
Această prezenţă a Duhului Sfânt în viaţa creştinilor aici pe pământ este mărturisită de toţi sfinţii Bisericii care au simţit şi au trăit ca o arvună a vieţii de dincolo bucuria Dumnezeiescului Har.
În această perspectivă duhovnicească, lumea de aici nu mai este o vale a plângerii cuprinsă iremediabil de întunericul păcatelor, ci devine un Tabor luminos de pe care creştinul poate vedea Lumina necreată ce mângâie şi îndulceşte clipele petrecute în comuniune cu Dumnezeu.
Raiul cel pierdut de strămoşul Adam a fost redeschis de Noul Adam-Hristos şi este luminat tainic în sufletele credincioşilor de Harul Mângâietorului cel trimis nouă la Cincizecime şi înnoit mereu prin Sfintele Taine. (Arhimandrit Teofil Anăstăsoaie)