Alegeţi: 15 kilometri de autostradă sau sănătatea unei naţiuni

▲ S-a ajuns ca din totalul de 47.000 de medici existenţi în ţară la începutul acestui an, două treimi să fie concentraţi în doar şase oraşe ale ţării. Ceilalţi 15.500 de medici ar trebui să gestioneze problemele de sănătate ale populaţiei din celelalte 308 oraşe şi municipii ale ţării, plus cele 2.850 de comune ▲

De câteva luni se vorbeşte, tot mai insistent, despre un fenomen care a apărut mai ales odată cu admiterea României în UE, la 1 ianuarie 2007, acela de „exod al medicilor“. Nimeni nu s-ar fi gândit acum 10 ani că în ţări ca Marea Britanie, Olanda, Italia, Germania vor exista mii de oferte de muncă pentru medicii şi asistenţii medicali din România. Astfel, Marea Britanie propune la ora actuală unui medic un salariu anual de 68.000 de euro, respectiv 5.600 de euro pe lună, ceea ce, faţă de un salariu din România de medic de rezident, de 700 de lei, ar fi o ofertă de 27 de ori mai mare. Care absolvent de Medicină român ar rezista unei asemenea tentaţii? Despre necesitatea măririi salariilor medicilor la niveluri acceptabile s-a vorbit pe îndelete, mai ales în campaniile electorale, ştiut fiind că problema sănătăţii are un impact garantat la nivelul populaţiei. Dincolo de vorbe şi promisiuni, personalul medical nu a beneficiat de o mărire cu adevărat spectaculoasă a grilei de salarizare, aşa cum s-a întâmplat cu magistraţii, angajaţii serviciilor de informaţii, de Interne sau cu universitarii cu grad de profesor. De cele mai multe ori, problema salariilor medicilor a fost trecută printre ultimele pe lista de priorităţi naţionale, în baza pricipiului meschin că „doctorul primeşte plicul de la pacient şi nu moare de foame“. Această atitudine dispreţuitoare, pe care o regăsim şi în mentalul patronilor de cârciumi şi terase, care dau salarii extrem de mici angajaţilor mizând că „oricum, clientul îi dă bacşiş şi n-are rost să-l plătesc prea mult“, începe să-şi arate roadele. Medicii români au ajuns să trăiască un acut sentiment de frustrare, de ruşine şi umilinţă că trebuie să accepte „atenţia“ de la pacient, că altfel chiar nu ar avea cum să se descurce de pe o zi pe alta. Frustrarea este alimentată şi de faptul că investiţiile în tehnologie medicală sunt nesatisfăcătoare faţă de nevoile sistemului medical, cele mai serioase investiţii fiind doar în marile oraşe ale ţării, de regulă, şi centre de învăţământ universitar medical. Concentrarea expertizei privind sănătatea populaţiei doar în marile oraşe a condus la situaţii aberante. S-a ajuns ca din totalul de 47.000 de medici existenţi în ţară la începutul acestui an, două treimi să fie concentraţi în doar şase oraşe ale ţării. Ceilalţi 15.500 de medici ar trebui să gestioneze problemele de sănătate ale populaţiei din celelalte 308 oraşe şi municipii ale ţării, plus cele 2.850 de comune (unde trăieşte aproape jumătate din populaţia ţării). Nu e de mirare că în tot judeţul Botoşani nu există nici un medic specialist cardiolog, că în majoritatea oraşelor mici serviciile medicale de urgenţă sunt practic inexistente, din lipsă de personal calificat, singura soluţie fiind ca bolnavul aflat în stare critică să fie transportat cu ambulanţa sau cu elicopterul la cel mai apropiat spital dintr-unul din cele 6 oraşe unde dotările medicale sunt compatibile cu un act medical modern. Şi ca meniul să fie complet, medicii noştri au mai beneficiat de un tratament de o maximă intransigenţă din partea mass-media, orice incident dintr-un spital soldat cu moartea pacientului fiind catalogat de la început ca „malpraxis“, cerându-se imperios şi sesizarea celor în drept pentru încadrarea faptei în litera codului penal. Or, culpa medicală, chiar dovedită, exclude din start încadrarea penală a faptei, aceasta angajează doar răspunderea civilă a medicului sau a spitalului, după caz, pentru că însăşi profesia de medic presupune riscul ca pacientul să moară. Dacă orice deces al unui pacient ar intra sub incidenţa codului penal, fiţi siguri că nimeni nu ar mai dori să îmbrăţişeze o profesie de pe urma căreia, măcar o dată în viaţă, să facă puşcărie pentru că a fost găsit „vinovat“ de ucidere din culpă, spre exemplu. Aşa că medicii au destule argumente pentru a lăsa totul în ţară, părinţi, prieteni, locuri dragi şi a pleca într-un mediu cultural complet străin, printre necunoscuţi, numai pentru un salariu mai bun. Mulţi ar rămâne în ţară, potrivit unui sondaj realizat printre medici, pentru un salariu de 1.000 de euro, respectiv pentru o creştere în medie cu 700 de euro pentru fiecare. După un calcul rapid, ar rezulta că ţara ar trebui să facă un efort anual de 400 de milioane de euro pentru a-şi motiva medicii să rămână în sistem şi probabil încă vreo 200 de milioane pentru asistenţi. E o sumă mare, dar, la urma urmei, înseamnă construirea a 15 kilometri de autostradă, la preţul de 40 de milioane de euro pe kilometru, cât s-a negociat pentru unele tronsoane. Avem de ales între o fâşie asfaltată de 15 kilometri şi sănătatea unei naţiuni.