Flori de măr

O mai mare înghesuială de absențe ca-n satul meu n-am văzut nicăieri. Absențe de copii pe drumul care duce la școală. Ce noroc pe ele că au unde să meargă. Îi așteaptă cu brațele deschise absența școlii, plină ochi de absențele profesorilor. Ți-e mai mare dragul să vezi cum răspund la lecții absențele din catalog. Te cutremură prin frumusețea absenței lor.

Vezi apoi absențe de părinți pe la porți. Între ele și absența mamei mele, bucurându-se când mă vede venind acasă. Și mă vede mereu. Tot un fel de absență și eu, doar că una ce se încăpățânează să creadă că are încă mers de om. Ba chiar de om viu, căruia i se face adesea dor. De absența mamei, în primul rând. Dar și de cea a tatălui, pe care o aude întrebându-l din poartă: Rămâi și de sărbători? De absența sărbătorilor, vrea absența tatei să spună. Cum adică să rămân?, îi răspunde absența omului viu care sunt. Știi cât se poate de bine că n-am plecat niciodată de aici.

Încep sărbătorile de iarnă curând. Abia aștept să văd ulițele satului doldora de absența lor. Să aud ușa de la drum scârțâind, și apoi să văd absența cetelor de colindători dând năvală în curte. Și noaptea să se albească brusc de la absența ninsorii ce cade necontenit din cer. Și să viscolească în tot acest timp cu colinde, cu absența lor, vreau să zic, în dreptul geamului la care stă îmbrăcată în lumina unei lămpi cu gaz absența unui copil. Adică a mea, cum ar veni. D-asta mă și întorc atât de des acasă. Ca absența aceasta de la urmă să nu-și piardă curajul. Să vadă că mi-e dor de ea. La fel de mult ca de celelalte absențe.

Voi trece pe la fiecare dintre ele cu sorcova, în prima zi a noului an, chiar dacă în satul meu sunt doar ani vechi de foarte multă vreme. Grămezi de ani vechi înșirate de-a lungul drumului. Abia mă strecor printre ele spre absența bunicii din partea tatei. Stă în casa din spatele casei noastre. Are părul mai alb ca zăpada, și atât de lung încât îi iese, când vine iarna, pe sub ușă și-o ia spre câmpul din marginea satului, acoperindu-l până unde poți vedea cu ochii.

Având ochii de culoarea părului, ea vede, deși lumea zice că e oarbă, până la marginea lumii și chiar mai departe, până în cer, unde ajunge deseori pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu, cu mâinile lui, mai precis, care sunt albe și ele, ceea ce vrea să însemne c-o să înceapă ninsoarea curând.

Atunci când ninge e ca și cum s-ar întoarce privirea bunicii înapoi pe pământ ținută de Însuși Dumnezeu de mână. Să trăiți, să înfloriți, zic din mijlocul troienelor. Ca merii, ca perii... La anul și la mulți ani!

Care ani?, aud absența doamnei învățătoare Bălțatu întrebându-mă. Din mijlocul absenței timpului, care e cea mai mare absență dintre toate. Nici nu e de mirare că rătăcesc și-n iarna aceasta printre colinde, căutând cu ochii în lacrimi drumul spre altădată. Cu ochii mei, din păcate. Să fi avut ochii bunicii, aș fi văzut că n-o să-l pot găsi nicicând. Cum nu-l văd, îl caut mai departe. Căutându-l, mi se face dor. Și dintr-odată se aprinde lampa la fereastra casei noastre. Ninge cu lumina ochilor mamei peste lume. La anul și la mulți ani!, strig din prag. Din pragul tuturor caselor din sat. Nu există geam la care să nu văd absența unei mame așteptând.

Aud în urma mea niște pași. Întorc iute capul și-l zăresc pe Dumnezeu. E mărul înflorit din mijlocul curții. Nu mai simt nici singurătatea, nici gerul. Absențele se fac oameni la loc. Între lumina din ochii mamei și lumina din ochii mei, viscolește cu colinde. Mă fac om la loc și eu. Și încep, asemenea merilor și perilor, să înfloresc!