Dorul de zugravul sacrificial Stelian Onica

Când oamenii care ți-au fost la suflet pleacă, luând calea cerurilor, mai mult decât se întâmpla în existența lor pământească, te colindă aprig dorul de ei. Ai vrea să le revezi chipurile, să-i asculți, să te împărtășești din potirul ființei lor unice. Îi cauți, umbli de multe ori ca în pustie, prin vârtejuri orbitoare, și din când în când ai norocul să le reînvie chipul, să te fulgere privirea lor, să se toarcă vorba cea dulce, care mult aducea și aduce. În cazul creatorilor din toate breslele, dorul acesta, al cărui jăratec nu se stinge de tot vreodată, se ogoiește într-un mod aparte prin regăsirea celor trecuți în veșnicie a creației pe care ne-au lăsat-o drept moștenire. Unul dintre semenii după care mă încearcă dorul e un pictor plecat pe cărările mișcătoare ale eternității în vara anului 2024, mult prea devreme, la 69 de ani, Stelian Onica, o făptură a tăcerilor, cele ale unui meditativ, scump la grăire, din gura căruia cuvintele ieșeau parcă după un modelaj, doldora de sens, poftindu-te să le simți gustul de fruct pârguit și zemos. Mai ales după ce doamna lui, pictorița și dascălul de arte frumoase Merișor Dominte, mi-a trimis o misivă, poftindu-mă la psalmodierea unui sadovenian „cântec al amintirii”, dorul mi-a dat și mai mult ghes să-l aduc în fața ochilor, să ne revedem pe acel tărâm desțărmurit al închipuirii. Nu era defel ușoară această obstinată căutare, dar mi-am adus aminte la un moment dat al sisificei mele rătăciri că undeva, într-un testament artistic, Stelian Onica, unul dintre rarii pictori cu vocația reflexi­vității filosofice convertite în metaforă plastică, mărturisea spoveditor că artistul, „Creatorul dispare, treptat, treptat, în opera sa”. De fapt nu se topește acolo, ci se înzidește, provocându-te să-l redescoperi într-un exer­cițiu de revedere și reînnoită revelare. Și mi-a trecut dintr-odată prin fața privirilor una dintre lucrările lui reprezentative. Se proiecta dintr-un halou al transparen­țelor albastre, ce te îmbiau, aidoma limpezimii ireale a unui turcoaz marin, să le străbați și să nu te oprești până nu sorbi în toată cuprinderea cea fabuloasă. Tabloul acesta se numește „Evidenta apophatica”, parte a unui ciclu cu această temă a crucificării cristice, dintr-o expoziție memorabilă a lui Stelian Onica și a soției sale, Merișor Dominte, două părți ale unui întreg inseparabil, un trunchi- pereche de tulpini. Era, dacă bine țin minte, acea expoziție de la Galeriile „Tonitza”, de pe legendara uliță a Lăpușneanului din dricul târgului Iașilor, o devoalare în semne plastice a tezelor de doctorat pe care cei doi magiștri de la Secția de Artă Sacră a Facultății de Teologie a Universității „Al. I. Cuza” urmau să le susțină la Iași și Cluj-Napoca. Afini, cei doi zugravi aveau aceleași aspirații creatoare, o operă izvorâtoare dintr-o gândire filosofică, cu o componentă de sacralitate pregnantă. Își propuneau, pornind de la marii gânditori creștini, precum Grigore de Nissa, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, să invite la cunoașterea lui Dumnezeu prin spunerea a ceea ce nu este Dumnezeu. Tema sacrificiului cristic îi fascina, tălmăcind-o plastic ca o îmbrățișare în eternitate a Mântuitorului crucificat prin întinderea brațelor. Lucrarea invocată are o scânteiere de sorire perpetuă, dar una a catifelărilor luminoase, ce-s ale lăuntrului, filtrate și călătorindu-se spre privitor prin refracții plăsmuitoare de feerică priveliște. Crucea, stilizată, cioplită dintr-o piatră calcaroasă, cu patina vechimii, ca dintr-un bătrân țintirim, e alături de Iisus, aflat deoparte, cu brațele aripi larg deschise, nemărginite, îndreptându-se cu nespusă iubire spre cei întru a căror mântuire a fost trimis de Dumnezeu Tatăl. Colorismul de mantie arhierească al înalturilor vibrează de bucuria acestui gest al îmbrățișării perpetue a omului ca o creație ce aparține atât cerului, cât și pământului.

Privesc cu nesaț. Tabloul se deschide ca o carte sfântă, asemenea unei pagini de „Psaltire”, și undeva, în străfunduri, pulsează icoana meșterului, pre numele său Stelian Onica, cu al său obraz hirsut de ascet, slujitor smerit al artelor și iconar din cei ai harului. Din zugrăvitură ne îmbrățișează cu afecțiune artistul și omul, autorul picturii în opt biserici și restauratorul de artă, cu școlire și atestare în mari centre artistice precum Bologna și Florența, care a adus la viață valori patrimoniale inestimabile de artă bisericească românească în multe zeci de sfinte lăcașuri. Stelian Onica a fost, totodată, și un mentor, un formator de specialiști de elită de care țara are atâta nevoie. A făptuit cu devoțiune și vocație lucrarea sa în acest domeniu atât la Facultatea de Teologie a Iașilor, la Secția de Artă Sacră, cât și la Centrul Resurrectio al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

Mă uitam la lucrarea cu pricina și dorul se tămăduia prin bucuria ce o simțeam, că se plinise vrerea sa, aceea de a întinde mereu brațele către noi, în acel gest al sacrificiului ce a fost laitmotivul creației și demersului său didactic. Stelian Onica și-a dorit cu ardoare, una interioară, să găsească metamorfozele plastice în stare a-l exprima în ceea ce reprezintă esența sacrificiului. Și a izbutit, devenind astfel el însuși o ipostază a actului artistic sacrificial.