Colindele, peceţi identitare ale Ortodoxiei româneşti

Se pare că nu există popor pe faţa pământului care să aibă bogăţia de rânduieli, datini şi obiceiuri creştine legate de sfintele sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei, aşa cum avem noi, românii. Fără îndoială, acesta este un dar al strămoşilor noştri care, cu sensibilitate şi profunzime, au împodobit marile sărbători de la final şi început de an calendaristic cu frumuseţi izvorâte din sufletele lor. Între aceste creaţii se disting colindele. Termenul colind este specific românesc, intraductibil în alte limbi, şi provine, după unii cercetători, din latinescul calenda (prima zi din lună, în calen­darul roman), iar potrivit altor opinii are la bază un vechi cuvânt trac, pierdut, dar care se păstrea­ză, modificat fonetic, prin slavonescul koleda.

 Colindul este o sinteză interesantă şi unică în felul ei, de istorie biblică-sacră, istorie profană, elemente de mit şi de ethos românesc, iar rădăcinile sale se înfig adânc în istoria noastră, până spre secolele III-IV. Între cercetători a circulat ipoteza că originea colindului ar sta în vechile belagines traco-dacice sau în urările augurale romane. Posibil, din punct de vedere istoric şi cultural, dar incomplet din unghi de vedere teologic! Trebuie completat, deci, că adevăratul izvor al colindelor este Însuşi Domnul Iisus Hristos sau, mai exact, faptul dumnezeieştii Sale Întrupări. Fără Întruparea Fiului lui Dumnezeu, omenirea nu ar fi putut regăsi calea spre mântuire, iar noi, românii, nu am fi existat ca popor creştin şi am fi fost mult mai săraci, văduviţi de o lumină distinctă a culturii noastre: colindul.

Colindele sunt compoziţii imnografice populare, pe care nu mari imnografi, nici melozi instruiţi în şcoli de muzică şi iscusiţi în arta versificaţiei metrice, ci ţărani simpli le-au creat. Ascultând la biserică, în genunchi, Evanghelia Naşterii Domnului (Matei 2, 1-12), auzind cântându-se la strană imnul nazianzian „Hristos Se naşte, slăviţi-L!...”, contemplând tăcut, profund şi în uimire fresca Naşterii Domnului zugrăvită în conca absidei de miazăzi a lăcaşului de cult ori sărutând sfios icoana purtată de preot, din casă în casă, în zilele care încununează Postul Crăciunului, apoi şezând la vatră şi inspirat de Duhul Sfânt, românul a cântat colinde! Simbioza vers-melos-ritm-mesaj evidenţiază colindele ca pe nişte producţii poetice de forţă, ale aceloraşi autori anonimi care au izvodit „Mioriţa”, care din dor şi-au cântat doina, care au născut basmul, povestea, snoava, cimilitura, proverbul.

Imne de o excepţională densitate teologică, pe care poporul le-a compus - text şi linie melodică - din credinţă creştină ortodoxă curată, din evlavie revărsătoare, din preaplinul inimii cântând, colindele impresionează prin forţa lor de sinteză a învăţăturii de credinţă. Deşi create de ne-teologi, colindele au devenit ritualul popular quasi-religios care pregăteşte mersul preotului cu icoana şi cu agheasma mare la casele creştinilor. Practic, ele completează „peisajul liturgic” şi „rânduiala” Postului Naşterii Domnului şi ale praznicului în sine. Este evident că, fără colinde, nici jumătatea a doua a postului nu ar avea „savoarea” sa unică, nici praznicul Naşterii Domnului nu ar avea mireasma sa duhovnicească specifică.

În materialul de faţă, dintre multele sensuri teologice care pot fi identificate în textele colindelor, în cele ce urmează se vor prezenta doar câteva.

Timpul şi locul Naşterii Mântuitorului

Colindatul are un puternic sens anamnetic, întrucât aduce anual, în faţa ochilor minţii celor din prezent, evenimentul - unic în istoria mântuirii - al Naşterii Domnului. Mai mult decât funcţia de evocare-amintire-actualizare, atât pentru colindători, cât şi pentru gazde, colindul realizează o ieşire din timp şi deschide o perspectivă meta-temporală asupra evenimentului care este „punctul Alfa” sau începutul erei creştine. Acesta este sensul „florilor dalbe de măr”, laitmotiv des întâlnit în textele colindelor. În ziua Vovideniei, copiii rupeau ramuri (regional „steble”) de măr, pe care le puneau în apă, în casă şi care înfloreau chiar în această perioadă a lunii decembrie; cu ele în mâini se mergea la colindat, florile de măr (simbolul purităţii şi al promisiunii roadelor), înflorite în anotimpul geros, potrivnic vegetaţiei, amintind de timpul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, când răul din lume era la paroxism, iar Mesia vine să îl taie „de la rădăcină” (Matei 3, 10; Luca 3, 9). Prezentând evenimentul Naşterii Domnului prin verbe la timpul prezent, „acum” şi „aici”, şi fiind atât de veridice prin sobrietatea şi precizia textului, colindele ne fac contemporani cu „atunci” şi „acolo”, ne fac împreună-lăudători ai lui Hristos cu îngerii, împreună-adoratori ai Lui cu magii, împreună-slăvitori cu păstorii. La înţelegerea acestei conexiuni concură clişeul „Velerim şi veler, Doamne!”, care pune în cheie temporală sintagma biblică „plinirea vremii” (Galateni 4, 4): Fiul lui Dumnezeu Se întrupează când timpul (în slavonă „v leat”, originea lui „veler” - „în anul”) „s-a copt”, profeţiile s-au împlinit, totul a fost pregătit.

Parcă studiind tehnica cronotopului, textele colindelor anunţă evenimentul major al venirii lui Mesia, care avea să schimbe cursul istoriei: „Noaptea din lume/Zi se face-ndată” - aluzie la profeţia de la Isaia (9, 1) - „Poporul care locuia în întuneric a văzut lumină mare”. După cum învaţă cel între sfinţi - Părintele Dumitru Stăniloae, Întruparea Fiului lui Dumnezeu restaurează persoana umană şi toată creaţia. Iată de ce bolta înstelată se închină Creatorului ei: „Steaua sus răsare/Ca o taină mare”, iar steaua minunată (Matei 2, 2) revelează acum „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Efeseni 3, 9): venirea lui Dumnezeu între oameni. De asemenea, cerul „arde” şi devine „luminos”, iar izvorul stelei binecuvântătoare este „sfântul Răsărit” sau „Răsăritul cel de Sus”.

Din plan celest, Fiul lui Dumnezeu Întrupat Se pogoară „colo sus, pe-un deal frumos”. Ieslea, peştera - simboluri ale kenozei dumnezeieşti, deşi aşezate în adâncimile pământului, devin „locul cel înalt” (aluzie la sintagma latină „alta ara”, care a dat în limba română cuvântul „altar”), unde Dumnezeu Se înomeneşte. Pământul este înnobilat cu o evidenţă funcţie diaconală: slujeşte şi el Întrupării, care se petrece în „Viflaim”, variantă fonetică populară a toponimului „Betleem”). Aceeaşi realitate o punctează, similar, şi una dintre stihirile de la Vecernia praznicului: „Ce vom aduce Ție, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un Om, pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulțumire aduce Ție: îngerii - cântarea, cerurile - steaua, magii - darurile, păstorii - minunea, pământul - peștera, pustiul - ieslea, iar noi - pe Maica Fecioară”. Avem aici dovada că imnografia mineală a slujit ca sursă de inspiraţie creatorului de colinde din popor.

Alteori (şi de ce nu?), minunea Întrupării se leagă şi de „Ţarigrad”, unde „la poartă (...)/
şade-un Fecior de-mpărat”. „Eroarea” este bine calculată; introdusă ca urmare a evenimentului din 1453, care a schimbat istoria Europei, ilustrează de fapt influenţa pe care a exercitat-o dintotdeauna Bizanţul asupra tuturor spaţiilor creştine şi, totodată (ca şi în cazul frescelor exterioare ale mănăstirilor bucovinene), este o formă discretă de recuperare, de „recucerire prin colind”, a marii cetăţi a Constantinopolului căzute sub stăpânire necreştină.

În colinde se mai află astfel de „erori” voite, care poziţionează Naşterea lui Iisus „sus, în deal, la Galileu” (de la provincia Galileea, unde se află Nazaretul, oraşul Bunei Vestiri şi în care Domnul a locuit cel mai mult), sau la „Rusalim” - Ierusalim, acolo unde s-au împlinit momentele Răscumpărării: Pătimirea, Moartea, Învierea, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt. „Erorile” pledează pentru Naşterea lui Iisus, în orice suflet din orice loc, în fiece an.

Pruncul dumnezeiesc - Fiul lui Dumnezeu Întrupat

Colindele prezintă Întruparea ca naştere dumnezeiască a Pruncului care, Fiul lui Dumnezeu fiind, „plecând cerurile S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat” după cum teologhiseşte Sfântul Gherman Imnograful. Şi, întrucât „în El sălăşluieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9), este, în conştiinţa poporului, „fecior de împărat” sau „crai fermecat” sau, în aceeaşi viziune de o claritate teologică excepțională, „Feciorul Cerului şi Domnul Pământului”. Deşi vine ca „Împărat peste noroade”, El Se învăluie în haina smereniei absolute şi Se naşte într-un „legănel, tot din lemn de păltinel”, este „mititel şi-n-făşeţel”, „cu păruţul retezat/În cârjuță rezemat” cu „scutec de bumbăcel”, „scufie/tichiuţă de mătase/bumbac”. Avalanşa de diminutive, care creează şi eufonie, subliniază candoarea momentului Naşterii, dar mai ales anticipează profetic şi antifrazic Pătimirile şi moartea Domnului.

Textele colindelor conturează clar portretul iconic al Pruncului fără de vârstă (ahrontos), pe care până şi stihiile naturii Îl omagiază: „Vântul bate/Nu-L răzbate/Neaua ninge/Nu-L atinge”, „Ploaia caldă/Pruncu-L scaldă”, „Steaua Îi trimite-n staul/Raze printre ramuri”. Tabloul capătă o gingăşie aparte atunci când „puiul” - „Pruncul cel făr-de-asemănare” - „Îşi întinde mâinile/(şi) Maica le sărută”. Această gingăşie şi apropiere fiinţială, după natura umană, dintre Maică-Fiu se întâlneşte în două variante ale icoanei Fecioarei Maria cu Pruncul în braţe: Glykofilousa („Dulcea sărutare”) şi Galaktotrofousa („Hrănitoarea cu lapte”).

Preasfânta Maică

Prin acceptul „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38), Maica Domnului este slujitoarea minunii Întrupării şi colindătorii cântă această ipostază a ei: „D-auzi gazdă ori n-auzi/Toaca-n cer şi slujba-n rai/Toaca-n cer cum o bătea/Slujba-n rai cum o făcea/Dumnezeu cum cuvânta/Maica Sfântă se ruga/Şi să stai să tot priveşti/Cum făcea slujbe cereşti/Îngerii ţinând stâlpări/Cântau sfintele cântări”.

Mai mult decât a avea o simplă admiraţie faţă de ea şi în continuarea preacinstirii cu care îi sun­tem datori, prin colindul primit, gazdele devin solidare cu bucuria Naşterii, dar şi cu drama viitoare a Mariei: „Maria, Fată-Fecioară/I-a sosit vremea să nască/Şi umblă din casă în casă/Şi nimenea nu o lasă”. Un cunoscut colind înfăţişează cum ea „Coase la fereastră/O cunună prea frumoa­să”, din trandafiri, anticipând coroana de spini pe care avea să o poarte Domnul, pe drumul Golgotei.

În armonia Cosmos-Prunc-Maică intervine însă un dezacord, numit „om”. Omul, desemnat prin acel peiorativ „nimenea”, se interpune chiar momentului iconomic al mântuirii aşteptate mii de ani; în Betleem nimeni nu primeşte oaspeţi necunoscuţi, chiar dacă Fecioara care cere găzduire în scurtă vreme are să nască pe Cel care aduce „lumii mântuire”. După multe refuzuri, totuşi s-a găsit un om care a reacţionat cu sensibilitate la acest „colindat” al Fecioarei ce „stă să nască”. Este vorba de Moş Crăciun, „cu barba de ibrişin (fire de mătase albă, răsucită, n.n.)/Cu mustăţile de fân”. Vechi texte apocrife notează că Moş Crăciun s-ar fi născut „înaintea tuturor sfinţilor” şi că ar fi fost mai mare peste ciobanii din Betleem. El se înduplecă, prin mijlocirea Crăciunesei, soţia sa - şi oferă găzduire şi ajutor Mariei, pentru a naşte. Interesant că acest personaj apare în colinde, dar se pare că aceasta se întâmplă în texte de factură mai nouă.

Colindele devin, deci, un argument puternic al dogmei Theotokiei: Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară. În legătură cu această realitate teologică, într-una din stihirile slujbei Naşterii Domnului, Sfântul Ioan Damaschinul învaţă că „prin naștere din Maria, Domnul a pecetluit fecioria, prin scutece a dezlegat legăturile păcatelor și cu pruncia a vindecat durerile Evei, cele cu întristare. Pentru aceasta să dănțuiască toată făptura și să salte”. Iată de ce şi în colinde Maica Domnului este numită „Precista” („Preacurata”) sau „Preanevinovata” („cea fără de prihană”). Pe aceeaşi linie de metafore mariologice, „dalbă floare” (echivalent cu „neprihănită floare”) este expresia ce conduce spre învăţătura de credinţă ortodoxă privind Pururea-fecioria Maicii Domnului, redată în icoană prin cele trei stele sau flori de pe fruntea şi umerii Preacuratei.

Păstorii, magii şi îngerii

În simfonie de bucurie, îngerii şi păstorii înlănţuiesc cerul şi pământul, într-un cor cu armonii şi cuprindere cosmice: „Cerul şi pământul în cântec răsună/Îngeri şi oameni cântă-mpreună”. Păstorii sunt înfăţişaţi precum în frescele mănăstirilor moldave: pe dealuri, „fluierând”, aleargă spre Prunc, „ieslea-nconjoară” şi sunt martorii la „mari minuni ce se-ntâmplară”. Magii, „cei trei crai de la Răsărit”, conduşi de stea - „mergând după rază”, vin „pe Hristos să-L vază”. Profeţiţi de David, care cânta „Pentru locaşul Tău din Ierusalim, Îţi vor aduce Împăraţii daruri” (Psalmul 67, 30), magii sunt solii lumii păgâne, care, la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), încă păstra vie conştiinţa venirii unui Izbăvitor. În numele popoarelor, magii adoră Pruncul, „Cu daruri gătite/Lui Hristos menite”, oferindu-I aur, tămâie şi smirnă (Matei 2, 11). Îngerii deschid cerurile şi se coboară, „Imne cântând întru cei de sus mărire/Şi pre pământ păciuire” - parafrază după imnul biblic „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). (Va urma)