Colindele, peceţi identitare ale Ortodoxiei româneşti (II)

În multele variante textuale se regăsesc trimiteri precise la învăţături dogmatice din zona eclesiologiei sau a misteriologiei. Biserica sau mănăstirea sunt prezente în colinde, după cum se şi cântă: „Acolo-n susu, mai în susu/ Unde toţi sfinţii s-au dusu/ Este-o dalbă mănăstire/... Este lesne de înţeles că poporul a cântat aşa pentru că se simte unit numai în Biserică, unde este ocrotit, bine călăuzit şi sfinţit de Domnul Hristos.

De asemenea, unele compoziţii, precum cea care urmează, amintesc de Tainele de iniţiere, într-o „facere” poetică minunată: „În vârful la nouă meri/ Arde nouă lumânări/ Pică nouă picături/ Trei de vin şi trei de mir/ Trei de apă limpejoară/ Să-I facă de-o băişoară/ Dar în ea cin’ Se scaldă/ Scaldă Bunul Dumnezeu/ Se scaldă, Se iordăneşte/ Cu apa Se limpezeşte/ Cu sfânt mir Se miruieşte/ Cu vinul Se-mpărtăşeşte”. În colinde sunt amintite şi Taina Preoţiei, Taina Spovedaniei, Taina Nunţii şi Sfântul Maslu, uneori îmbinate tematic: „Sfinte nouă mănăstiri/ Cu nouă preoţi bătrâni/ Cei mai mari sunt protopopi/ Cei mai mici sunt gramatici/ Să vină la sfânta rugă/ Sfânta rugă bisericească/ Să se-nchine, să se roage,/ Să le ierte din păcate,/ Din păcate jumătate, din greşeli a treia parte”.

Colindătorii

Colindătorii sunt aceia care trăiesc toate aceste momente, pentru a le dărui gazdelor prin actul lor misionar, de colindat. Textul de la Isaia 52, 7 - „Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, ale solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea!...” a fost acceptat ca temei biblic pentru tradiţia străveche a colindatului. Dintr-o perspectivă uşor de înţeles, colindătorii închipuie lungul şir de proroci ai poporului ales, care au profeţit secole de-a rândul, până la detaliu, Întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Iată, vin colindătorii/ (…) Şi ei vin mereu, mereu/ Şi-L aduc pe Dumnezeu”. Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, „cununa prorocilor”, colindătorii anunţă naşterea lui Mesia şi pregătesc praznicul, prin cânt şi mesaj, precum a făcut, odinioară, Prodromul: „Noi umblăm şi colindăm/ Şi pe Domnul căutăm (lăudăm)”. Aceiaşi colindători amintesc de osteneala Sfinţilor Apostoli, care au dus până la marginile lumii mesajul Evangheliei Domnului (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 16), dar pot fi asemănaţi şi cu toţi sfinţii mărturisitori din istoria Bisericii care şi-au biruit neputinţele şi limitele pentru a-L arăta lumii pe Hristos, Împăratul Cel Adevărat; de astă dată colindătorii-„apostoli” vestesc apropierea marii sărbători, pentru care trebuie să ne fi gătit sufleteşte şi trupeşte cât mai frumos: „Veniţi, creştini, să-L vedem”, căci „e vremea de podobit” (aici se înţelege că e timpul de cântat imnuri speciale, alese - podobii - de laudă, închinate Domnului)/ Şi Crăciunul a sosit”. Cuviinţa sărbătorii trebuie păstrată: ea are un ritual agapic, specific prăznuirilor creştine: „Vă vestim, iubiţi creştini/ Tindeţi mese cu lumini”. Pentru a fi mai convingători, colindătorii recurg la raisonneuri, personaje istorice de notorietate precum Ştefan Vodă sau Mihai Vodă, care au fost temeiuri pentru colindat şi în „vremea lor” şi despre care spun că ştiu să prăznuiască „luminos” şi „bătrâneşte”.

La sate, colindatul (pe alocuri, încă mai) are un tipic. În Ajun de Crăciun, dimineaţa, pornesc copiii (numiţi regional „piţărăi”), în cete, care răscolesc cu colindeţele (vergi de alun frumos incrustate) în vetrele gospodarilor, rostind: „Câte scântei în foc/ Atâtea să dea Dumnezeu noroc/ Câte cuie sunt pe casă/ Atâtea grâne pe masă”. În fapt de seară, pe la rudenii se adună colindătorii bătrâni, care rostesc „colindele cele bătrâneşti”, unele aparte, precum „colindul de popă”, „colindul de dascăl”, „colindul de gospodar” sau cele comune, rostite „la casa de om sărac/ (unde) S-a gătat făina-n sac”. Într-o a treia etapă, până noaptea târziu, colindă toate casele, în special pe acelea cu fete de măritat, cetele de feciori, numiţi şi juni în unele zone. Gazdele primesc colindătorii cu un anumit protocol, străvechi: în sobă arde un buştean de stejar, colindătorii sunt serviţi cu vărzări (plăcinte cu varză) sau cu găluşte de ajun (cu păsat) şi colaci, care pe alocuri se numesc crăciunaşi.

Trebuie precizat încă ceva important: colindătorii nu vin să capete ceva, ci ei sunt dăruitori prin excelenţă. În faţa gazdelor care „deschid uşa”, ei Îi aduc Pruncului Iisus darul cântării şi mărturisirii lor şi, simbolic, Îl dăruiesc pe Acesta „cu steble (mănunchiuri, buchete - n.n.) de flori”, Îi menesc „oaia cea cu miel de prior” (primul miel abia fătat - n.n.), iar cel mai „mic păstoraş” aduce şi el „un caş”. Atrag atenţia în texte o serie de expresii care apar ca laitmotive doxologice, celălalt mare dar, de slavă adusă Domnului, căruia Îi cântă „Leru-i Ler”, cu variantele „Lerului Domnului!”, „Leru-i Doamne!”, „Oleroi, Doamne!”, care se pare că sunt rotacizări ale latinescului „Aleluia, Domine!” Prin această generozitate, colindătorii actualizează darurile pe care magii le-au adus Domnului la naşterea Sa (Matei 2, 11).

Colindătoriii aduc daruri şi gazdelor. Expresii precum „Raza soarelui, floarea soarelui”, „Ziurel de ziuă”, „Domnuleţ şi Domn din cer”, „Flori dintr-alte flori”, „Cetiniţă, cetioară”, „Izvor izvoraşu’”, care colorează eufonic textul şi îi dau muzicalitate interioară, desemnează modul în care venirea lui Hristos pe pământ înfrumuseţează şi luminează lumea, înnobilează şi sfinţeşte viaţa oamenilor. Refrenul „Linu-i lin”, care provine din latinescul „lenus/ lenis” - „domol”, „blând” trimite la liniştea sau taina adâncă/ discreţia Naşterii Domnului şi la pacea sufletească pe care Pruncul dumnezeiesc o dăruieşte oamenilor. Este acea „stare de bine” pe care o simţim (doar) de sărbători, pentru că atât a mai rămas, în unii, din pacea hristică dinlăuntru...

Etnogeneza şi elemente de ethos românesc

Una dintre cele mai importante teme prezente în colinde este mărturia despre încreştinarea strămoşilor noştri şi formarea poporului român. În zona Dunării de Jos şi în toată Dobrogea, calea spre Crăciun este deschisă de „Andreiul de iarnă”, adică de prăznuirea în popor a Sfântului Andrei, când se cântă primele colinde. Apropiat sufletului românesc, Apostolul Andrei sălăşluieşte „Colo, pe grindei (diminutiv de la „grind” - deluşor format prin depunerile aluvionare aduse de un curs de apă, s.n.)/ La schitul din tei” şi este descris pitoresc: „Cu papucii lui/ Talpa Raiului/ Şi potcapu’ lui/ Arca cerului/ Cu veşminte sfinte/ (…) Cu toiag şi cruce”. La el, vin pe rând şi Decebal, şi Traian, dar nici unul „nu se-nchina/ nici cruce-şi făcea”, pentru că încă nu sunt creştini. Fiii lor, însă, au să devină creştini, colindul fiind de fapt vocea conştiinţei generale privind propovăduirea Celui Întâi chemat la strămoşii noştri şi privind geneza românilor ca neam şi naşterea noastră întru creştinism, totodată: „Din vad în vadul Brăilei/ Mărului cu flori dalbe/ Colindăm colind bătrânu’/ Că S-a născut Domn Preabunu’”.

La o săptămână după Sfântul Andrei, mai cu seamă tot în regiunile riverane, se cântă colindele Sfântului Nicolae, vestitorul, prin bunătate şi generozitate, al Celui care este Izvorul darurilor, de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacov 1, 17). Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, care, „Când pe lume a venit/ Semnul Crucii o făcut” şi care „Toată viaţa sa/ Miercurea şi vinerea/ Niciodată nu mânca” este „Îndreptător de credinţă/ Ajutor la neputinţă/ (…) lumina văduvelor/ (…) apărătorul săracilor”. Colindele Sfântului Nicolae, mult asemănătoare imnografiei din ziua a şasea a Mineiului pe Decembrie, în variantele lor multiple, ilustrează dragostea şi cinstea de care se bucură în popor acest sfânt.

Pe linia Dunării şi în zonele situate de-a lungul râurilor mari se întâlnesc şi colindele „conclusive”, precum „Aghios-ul de Bobotează”, care - tot într-o sinteză versificată - aminteşte de Crăciun şi punctează Epifania: „Aghiosul, aghios/ Trecu Naşterea lui Hristos/ Hai cu toți să alergăm/ La Iordan să ne-nchinăm”.

Altfel spus, Evanghelia praznicului (Matei 3, 13-17) este condesată şi cântată în colind. Pentru noi, românii, ca popor, Iordanul este Dunărea, iar pentru fiecare comunitate parohială, Iordan devine râul din apropiere, unde preotul săvârşeşte slujba Sfinţirii Mari a apei, în zilele de 5 şi 6 ianuarie.

Gând bun pentru colind, în actualitate

Părăsind spaţiul bucolic şi timpul colindelor autentice de altădată, la care am făcut referire până acum, şi revenind în realitatea cotidiană, observăm că s-a pierdut mult din tradiţia colindelor. Unde este, astăzi, fiorul pe care ni-l isca ascultarea subversivă a unui disc de vinilin, cu colinde, înainte de 1989? Dar emulaţia pentru redescoperirea tradiţiilor româneşti, aşa cum se arăta ea, atât de sinceră şi dinamică, în primii ani de după 1990, unde a dispărut? Unde sunt bătrânii cu portul, graiul şi glasul atât de potrivite pentru a zice colindul? Unde suntem noi, copiii de acum 30-40-50 de ani, care şi în zilele premergătoare Crăciunului, şi în Ajun şi chiar la ziua Praznicului, cântam colinde?

Nu au dispărut cu totul, este adevărat. Se cântă colinde şi astăzi, peste tot - în şcoli, în spaţii culturale, chiar şi pe la case de creştini - dar prea adesea, „altfel”... Discretul semnal de alarmă din aceste rânduri caută să atragă atenţia asupra riscului pierderii autenticităţii acestei zestre nepreţuite, care este o cultură ancestrală, cu mesaj creştin profund şi mereu actual. Să spunem că riscăm să devenim ca nişte rapsozi înveşmântaţi în cămeşi sau ii făcute în China? (sic!)

Mai întâi trebuie să cădem de acord asupra adevărului că, în prezent, nu se mai compun colinde în popor, în sensul unei stări de har din care vine totul sau ca o emanaţie naturală a sufletului care Îl aşteaptă pe Hristos. Compoziţiile actuale, câte or fi, nu au puterea de a mişca inima; uneori doar „gâdilă” urechile pentru că au ca motivaţie compoziţională ori intenţia de a profesionaliza, ori scopul de a comercializa colindul; sunt facile, fade, confundându-se cu cântecele de iarnă, cu simple ode ale unei fericiri lumeşti trecătoare sau reinventându-se în formă de reclame jenant de nepotrivite. Este adevărat că nici excesiva televizare şi emisiunile radio, doar cu cântece de iarnă de peste Ocean, confundate de cei mai mulţi cu colindele, nu ajută nici la redescoperirea colindului românesc, nici la păstrarea autenticităţii acestuia. Să nu uităm nici de „pervertirea muzicală” a colindului, „aranjat” pentru orchestre şi concerte, deci scos din spaţiul lui sacru. Apreciez aici, în numele multor creştini, lupta eroică a TV şi Radio TRINITAS de a prezenta colinde adevărate, din toate zonele folclorice ale ţării, care arată că valorile autentice, deşi adesea necunoscute sau uitate, nu au dreptul să piară şi nu vor dispărea niciodată.

De fapt în aceasta constă drama colindului astăzi: pierderea sensului lui hristic şi a funcţiei sale doxologice. Media ne prezintă sărbătoarea Crăciunului ca „magie” (fie ea şi albă!), în care dansează într-un ritm deloc creştin mulţimi de elfi, stoluri de crăciuniţe, reni, iepuraşi, căprioare, alte diverse făpturi fantastice, realizând un multivers halucinant, în capcanele căruia cad multe suflete. Peste toate, „Moşu’”, încăpăţânat ca orice moşneag, a luat cu totul locul Domnului Hristos. Deci, dacă nu suntem atenţi, unii dintre noi riscăm să sărbătorim o „Naştere a lui Hristos, fără Hristos”, sau cu un Hristos alungat chiar de noi, invitaţii Săi, şi chiar cu prilejul zilei Sale de naştere. Dacă ar fi trăit, Sfântul Ignatie Teoforul ne-ar fi mustrat aspru pentru aceste derapaje, căci scrie în a sa Epistolă către Efeseni (XIX, 2-3) că „atunci când Dumnezeu S-a arătat în trup omenesc, spre înnoirea vieţii veşnice, orice magie s-a risipit şi orice legătură a răutăţii a pierit, neştiinţa s-a risipit , iar vechea împărăţie s-a desfiinţat”.

Reiau aici, cu aceeaşi îngrijorare şi cu aceeaşi responsabilitate, strigătul-mesaj al lui Sabin Drăgoi, de acum exact un secol, din ianuarie 1925: „Ne civilizăm! Ajutor!” Asta nu înseamnă să fugim de nou şi de înnoire, ci să redescoperim izvoarele şi să consolidăm temeliile. Pentru copiii noştri preferăm rădăcina viguroasă a unei vieţi creştine vii, înfiptă în tradiţii bimilenare, călite, fundamentate pe adevărul incontestabil „Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!”, care să reziste în lumea iluziilor ruinante ale hipertehnologizării şi artificializării vieţii umane.

Mesajul final? Să colindăm colind viu! Să salvăm colindul!

Citiți și: Colindele, peceţi identitare ale Ortodoxiei româneşti