Plugarul vlădicesc, Înaltul Casian, pe „țarina inimii”

Din 1990, când a primit mantia arhieriei, în Galați, cetatea care stat-a vreme de secole de strajă, cu arma credinței, la margine de românitate slobodă, de unde se întindea îm­părăția padișahului, Înaltul Casian a simțit o chemare și datorie, aceea de a revigora acest tărâm prin miruirea sfințeniei și aruncare întru răsărire, creștere și pârguire rodnică a semințelor. Era trebuință de grijire, de jertfă, de acea devoțiune până la uitare de sine, ca țarina să fie mănoasă. A „inimii”, cum își definește rosturile de păstor într-o carte cu o titulatură metaforică, „Plugărie în țarina inimii”, apărută în 2021 la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos. Trăia în acel ceas nu doar bucuria firească a urcării muntelui înspre vârful care abia se zărea, ci mai pe deplin însemnătatea asumării întru rostuire a misiunii sale, una defel ușoară după anii de pustiire comunizată într-un topos care devenise un bastion proletar. Se petrecuse asta la Galați printr-o industrializare hei-rupistă cu convertirea tălpii țării, a țărănimii, în clasă muncitoare, care, potrivit sintagmei neorealismului italian, titlu de film celebru, urma să pășească în paradis, cel făgăduit de propagatorii mincinoși ai noii și iluzorii fericiri ateiste. Lumea cea nouă nu prinsese rădăcini de adâncuri, dar golise suflete și închisese orizonturi. Civi­li­zația rurală se destrămase aproape cu toate strădaniile Bisericii de a ține candela aprinsă și a protegui valorile spirituale. Și pornind în păstorirea arhierească, Vlădica, vlăstar al unui meleag al vârstelor aurorale ale creștinismului ortodox românesc, vatră de asceți precum Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, ținutul mitic al Buzăului, și-a văzut menirea restauratoare potrivit înaintașilor lui din Lopătari, ca o trudă fără istov, care nu-i niciodată silnicie, ci strădanie întru propășire. Întocmai ca Esenin, când se așeza să slovenească învolburatele lui stihuri, ierarhul se arăta tot mai convins că în făptuirea lui se cerea să glăsuiască satul. Se manifesta cu entuziasm și năvalnică energie, dar și îmbelșugată raționa­litate, ca ierarh cu satu-n glas, însă nu ultimul, cum clama despre sine viforosul poet rus. Adică având acea râvnă, a multora dintre înaintași, a întemeierii, a zidirii, definitorii pentru partea bărbătească a lumii satului, dar și cu acea duioasă și plină de afecțiune aplecare a femeii către modelarea sufletelor, spre a da împreună, aidoma meșterului olar, întruchipare acelei minuni, olul, cu liniile lui cântătoare, sălaș de apă dătătoare de viață, și cuib de lapte ca izvor de putere și creștere. Mi-a mărturisit-o în vara anului 2003, într-un dialog la „Divanuri duminicale”, cum se numea emisiunea mea de televiziune în cadrele căreia am stat la taifas dedulcitor și miezos ideatic: „... îmi dau seama de abia acum ce șansă am avut să mă școlesc până la 15 ani la școala de la țară, unde preocupările zilnice, viața agrară, pastorală, a părinților și bunicilor mei, și a bătrânilor din satul meu, pe care-i văd ca pe niște înțelepți, mi-au conferit totul pentru a spune azi câtă dreptate a avut cel care a afirmat că «veșnicia s-a născut la sat». Cu cât trece timpul, cu atâta descopăr în satul meu amprentele celor mai multe dintre activitățile ce le desfășor azi ca păstor în scaunul de ierarh.”

Apoi, odată ajuns la Seminarul „Kesarie Episcopul”, de la Buzău, o școală în care a răzbit prin chemarea puternică ce tălăzuia în ființa sa biruitoare a potrivniciilor nu puține ale vremii, a început, grație mentorilor cei cărturăriți, așa cum a fost fără pereche Mitropolitul Antonie, modelarea sa ca „trestie gânditoare”, formula atât de cuprinzătoare a lui Pascal, și ca pământean filocalic. Și acesta a fost un urcuș, pe care l-a socotit toată viața, unul fără capăt, asemenea potecii desăvârșirii, pe care pornim străbătând un drum din impulsuri interioare, dar și altele călăuzitoare. S-a plăsmuit astfel ca slujitor ce se leapădă de toate și se dăruiește Domnului, prin gestul suprem al călugăririi, dar drept om al cărții, cunoscător al zăcămintelor aurifere ale omenirii și adăugitor al acestor tezaure. Mi-a spus-o parcă spoveditor, ca la sfat de taină în invocatul interviu: „... la tinerețe nu ai experiența necesară pentru urcarea muntelui. În al doilea rând, nu se află în raniță poate destule merinde ca să străbați uneori prin pustiu. Nu te poți apăra. La un moment dat trebuie să accepți să te apere îngerii și Dumnezeu, și asta nu se poate petrece decât prin greaua lepădare de sine. Cred că cea mai dificilă etapă în acceptarea monahismului este renunțarea la identitate. (...) Călugăria este o urcare în timp a unui munte”.

În această lucrare, de rugător și păstor, dar și de eremit, s-au deschis poieni luminoase și înflorite, precum tunderea în monahism, și urcarea treptelor, până la apostolica sortire, ori școlirea academică, de altitudine, încununată cu izbânda celor două doctorate de la Strasbourg (1984) și București (1986), cu o temă generoasă, „Icoana și frescele exterioare ale mănăstirilor moldovenești - încercare de prezentare a raporturilor dintre ele”. Abordarea acestui subiect se petrecea nu doar din perspectiva artei picturale, ale cărei caracteristici se revelau în ceea ce aveau specific și original, ci mai cu seamă cu accent și puncte noi de vedere privitoare la dimensiunea mesajului teologic. În același sfat în fața camerelor de televiziune, Înaltul Casian își tâlcuia mizele demersului său hermeneutic: „Mănăstirile sunt înveșmântate în mantia frumuseții lui Dumnezeu. Putem spune că mantia frumuseții lui Dumnezeu a fost așezată pe pereții exteriori ai chinoviilor Moldovei. Dar știți ce este aici? E un mesaj al Bisericii Ortodoxe prin icoană. Creația este una din icoanele lui Dumnezeu, omul este una din icoanele lui Dumnezeu. Ortodoxia ne invită la transfigurarea întregii creații și a omului, iar icoana și iconografia ne deschid perspectiva spre o lume salvată de păcat și pieire.”

Cu aceste ucenicii, cu împăr­tă­șirea din potirul evlaviei unor monahi isihaști, precum Cleopa Ilie, ori Teofil Părăian, Vlădica Casian a avut în 1994, când a devenit păstorul Eparhiei Dunării de Jos, întemeierile și viziunea prin care să configureze, cu specificitatea firească, opera de rectitorire a acestei „țarine a inimii”, cum vedea el metaforic a fi ramura de la marele fluviu a Bisericii Ortodoxe Române. S-a grijit dintru început să înnoiască sfintele lăcaşuri de rugăciune, pornind în această lucrare cu biserica bisericilor Eparhiei Dunării de Jos, cu Catedrala din Galați, pe care într-o însemnare a mea am numit-o „Chivotul de la Dunăre”. S-a purces în 1906 la zidire, spre a fi, potrivit viziunii ctitorului, Episcopul Pimen Georgescu, un lăcaș zvelt, elegant, rafinat decorat, iradiind din toți porii săi românitate și sfințenie. Timpul lăsase urme și măreței întruchipări îi trebuiau primeniri grabnice și temeinice. Noul ierarh al Dunării de Jos a pornit în această operă de recons­trucție cu simță­mân­­tul datoriei de a conferi așeză­mân­tului strălucire dăinuitoare cât mai multă vreme. A apelat la spe­cia­liști de elită pentru fiecare detaliu, sporindu-i splendoarea ini­țială prin adăugiri precum tabla de aramă a acope­ri­șu­lui, dalajele de marmură ale spa­țiului înconjurător și luxurianta înfățișare de grădină cerească a înconjurimii pieței din fața catedralei. În 2006 s-a pecetluit totul prin re­sfin­țire și chivotul așezat pe terasa de deasupra Dunării vestea depărtărilor un tărâm al creștinătății ce îl avea ca emblemă pe Sfântul Andrei, Apostolul românilor. Se sim­țea un freamăt de înnoire în tot cuprinsul eparhial. Nu doar se schimbau în bine la față bisericile existente, ci se înălțau altele noi într-o impresionantă frenezie ctitoricească, dorindu-se să fie una mai frumoasă ca alta. S-au ivit multe plăsmuiri minunate, deasupra cărora se așază Catedrala de la Brăila, „Nașterea Domnului”, o izbândă arhitecturală, al cărei proiect a fost fructul simpozionului „Spațiul eclezial ca expresie a Tradiției”, desfășurat la Brăila îndată după revoluția din 1989. Piatra de temelie a fost pusă în 16 aprilie 1990 prin slujba de sfințire a locului de ierarhul Casian Gălățeanul, pe atunci Arhiereu-vicar al Episcopiei Dunării de Jos, la care au luat parte 40.000 de credincioși. Catedrala, monumentală, înaripată, înălțându-se prin volumetria sa de pasere a văzduhurilor spre ceruri, primește acum cununa picturală meș­te­rită în duh de Bizanț românesc de unul din zugravii legendari ai picturii biseri­cești de la noi, Grigore Popescu-Muscel.

Dar multe brazde de plug s-au tras de atunci pe „țarina inimii” de la Dunărea de Jos. Și recoltele fost-au pe măsură. Zidirile de sacre lăcașuri n-ar fi fost destule de nu se însoțeau cu temeinicirea bisericii din suflete. Întru plinirea unei asemenea nu ușoare misiuni i-a îndemnat Vlădica pe slujitorii altarelor, cerându-le să se consacre jertfitor rosturilor, să fie mereu în mijlocul turmei, arătând drumul cel drept. Le-a fost el însuși călăuză și exemplu în această privință, neostenind să știe frământările credincioșilor, să împărtă­șeas­că cu ei bucuriile și să-i mângâie la vremea durerilor. Și toate acestea impuneau nu doar sacrificiu ființial, ci și știința, arta de a ajunge la inima și mintea omului. De asta, în exercițiul înaltei sale demnități, ierarhul de la Dunărea de Jos s-a preocupat statornic să creeze un climat academic, de emancipare, preocupându-se de mersul întru creștere a prestigiosului Seminar Teologic de la Galați, între dascălii căruia s-a aflat și Anton Holban. Gân­dul său a bătut mai departe către o șco­lire mai înaltă și a reușit să înscrie teologia între specializările Universității „Du­nărea de Jos”. Înființarea Editurii Arhi­­episcopiei și a unor publicații ce s-au impus în lumea științifică a întregit fericit și roditor acest plasmatic climat de spiritualitate. Prezentului i s-a dat obolul cuvenit, fără a se uita însă trecutul, adică temelia fără de care așezământul Bisericii nu are cum exista, reușind să străbată vremurile de multe ori vitreg furtunoase. Această direcție cultivată în spiritul patriotismului veritabil și-a găsit expresia în organizarea în Palatul episcopal istoric, clădire emblematică a Galaților, recuperată prin restituire de la statul care-l națio­na­lizase, a Muzeului de Istorie și Spi­ritualitate al Arhiepiscopiei Dunării de Jos. E un binevenit spațiu al memoriei, dar și un loc ce te stimulează să fii prospectiv și să întrezărești viitorul, pregătindu-te să-l întâmpini în cunoștință de cauză. Și în perspectiva acestuia s-a petrecut și regăsirea demersului caritabil săvârșit în duhul izvodit de Sfântul Vasile cel Mare.

La cei 70 de ani pe care i-a rotunjit în martie 2025, pe Arhiepiscopul Casian îl regăsim pe vârful muntelui la care privea smerit și temător la începuturile sale de monah. În aceste montane înălțimi ni se arată vrednic la coarnele plugului care taie brazdă adâncă în „țarina inimii”. Se petrece întru belșugul credinței poporului păstorit cu dragoste și sub semnul nesmintitei convingeri că, prin ducerea Crucii, Lumina va birui întunericul și România va fi de-a pururea „Grădina Maicii Domnului”.