Rugăciuni și amintiri pentru cei din ținuturile de acasă

Îndatoririle, programul prestabilit, distanțele și diferite alte împrejurări ne împiedică adesea să ne întâlnim cu amintirile copilăriei, cu locul natal, cu oameni și bucuriile de neuitat.

De curând mi‑a răsărit în gând o aducere aminte din urmă cu vreo jumătate de veac, undeva pe la vârsta de nouă ani, când am participat la nunta unuia dintre frații mai mici ai tatălui meu, Gavriil, care mai avea un frate geamăn, Mihai (născuți la 1 octombrie 1947).

Unchiul Gavriil și‑a hotărât ziua nunții, care avea să se desfășoare la Rădășeni, și a pregătit ospățul pentru fericitul eveniment chiar în curtea casei părintești.

S‑a amenajat acolo un cort, iar gospodinele, însoțite de priceperea și privirea vigilentă a bunicii mele, Maria Aioanei, au pregătit toate. Veselie, bucurie și chiar abundență, într‑un timp marcat de foarte multe lipsuri, dar mai ales dorința de a fi aproape în ziua nunții de familia destul de numeroasă și îndeosebi de bătrânii părinți Toader și Maria Aioanei.

Deși perioada respectivă era plină de restricții și nevoi, îmi amintesc bucuria acelui moment și se strecoară printre amintiri faptul că, periodic, bunicul meu cobora în beci și aducea vin proaspăt, pe care însuși îl pregătise din roadele pământului, din via odrăslită de zeci de ani lângă casa bătrânească, care se apropia și ea atunci de vreo 100 de ani.

După căsătorie, care a avut loc în ziua de 6 septembrie 1975, unchiul meu, Gavriil, împreună cu soția pe care o cunoscuse la Suceava, Cristina Aburlăciței, ea avându‑și obârșiile departe, în ținutul Dorohoiului, s‑au mutat la Suceava. Au locuit acolo câțiva ani buni, până când bunicii mei le‑au făcut poftire să vină la Rădășeni, pentru a duce mai departe tradițiile locului.

Ei se aflau la vârste venerabile și aveau nevoie de sprijin la bătrânețe.

Gavriil și Cristina aveau copii mici, îndeosebi băiatul cel de‑al doilea, care, prin 1980, era de foarte fragedă vârstă. Fără să‑mi amintesc cu exactitate anumite date, știu că la puțin timp după mutarea unchiului Gavriil și a Cristinei la Rădășeni, bunica Maria a murit pe neașteptate, în august 1980.

Bunicul avea atunci vreo 83 de ani. Un om gingaș de felul său, era suferind și destul de greu de înțeles, mai ales după moartea bunicii, așa că toată greutatea a rămas să o poarte unchiul Gavriil și soția sa. Copiii nu resimțeau atunci agitația zilei, nici asprimea sau atitudinile celor din jur, dar vremurile nu au fost deloc ușoare.

După puțină așezare și o perioadă de bucurie sub strădaniile unchiului Gavriil, un om harnic și deosebit de binevoitor, spre deosebire de atitudinile aspre ale tatălui său, a venit din nou peste tânăra familie o grea încercare, aceea a plecării atât de grabnice a lui Gavriil din lumea aceasta, în anul 1996, după o grea și neașteptată suferință.

Sunt de atunci 29 de ani! Cât de greu îi va fi fost soției sale, Cristina, să ducă până la capăt creșterea copiilor, greutățile dintotdeauna și îndeosebi crucea grea a văduviei, la o vârstă atât de timpurie.

Ținând cont însă de marea iubire a unchiului Gavriil față de ea, de copii și de întreaga familie extinsă, doamna Cristina a mers mai departe, înfruntând singurătatea și rămânând cu un permanent dor de casa ei, de părinți și rudenii, bine știind, după cum i‑am spus de multe ori, că toți suntem străini și călători pe acest pământ, chiar dacă nu reușim să înțelegem aceasta în mod deplin…

Foarte mulți oameni experimentează, mai ales în vremurile actuale, înstrăinarea de casa părintească. Fie că se află la distanțe mai mari sau mici, unde l‑a purtat viața, fiecare din noi rămâne cu dorul și dragostea dintâi, în special a părinților, a celor care ne‑au educat și ajutat, a celor care ne‑au iubit și arătat o veritabilă fațetă a realității. Pentru fiecare, înstrăinarea de locul drag al inimii este o cruce grea.

După o perioadă de grea suferință și încercare, doamna Cristina Aioanei se desparte de cele ale lumii trecătoare, îndreptându‑se către cer, acolo unde este patria noastră. Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evrei 13, 14).

Ne aflăm în săptămâna sărbătoririi Sfintei Cruci din Postul Mare, perioadă care ne descoperă sensul adevărat al Crucii și ne aduce aminte de cuvintele Mântuitorului, Care a spus: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie (Matei 16, 24).

Doamna Cristina Aioanei a avut de purtat o cruce grea în ultimii 29 de ani de singurătate și încercări, îndeosebi către sfârșitul acestora, când o mare suferință i‑a împuținat puterile, cum fiecare dintre noi purtăm o cruce pe întreaga perioadă a vieții noastre.

Apreciind înstrăinarea ei de locul unde s‑a născut, venirea într‑un sat străin, împreună cu soțul care a iubit‑o în chip desăvârșit și a dorit să o aibă alături, prețuind dragostea ei pentru creșterea copiilor și pentru purtarea cu vrednicie a crucii până la capăt, înalț și eu rugăciune smerită în această zi de vremelnică despărțire, pentru odihna sufletului ei.

Trupul îi va fi așezat în cimitirul din deal, alături de soțul ei, Gavriil (†1996), și de părinții lui, Toader și Maria, îngropați acolo în 1980, respectiv 1984.

După aproape 30 de ani, acest mormânt se deschide din nou spre a primi țărâna, iar sufletul se va întoarce la Dumnezeu Creatorul, Cel mult milostiv și de oameni iubitor.

Însoțim plecările celor apropiați cu nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciuni înălțate din toată inima și cu amintirile, adevărata noastră comoară, pe care nimeni nu o poate fura vreodată.