Ortodoxia vieneză: de la vals la psalmodie

Ortodoxia românilor are o vitalitate nebănuită atunci când poposește pe pământ străin! Nu mi-aș fi imaginat că efectul misionar (direct și indirect) poate fi atât de mare în spațiile pe care credința Răsăritului le ocupă, insular, în cuprinsul Europei. Însă ceea ce am văzut la Viena, în cele trei altare românești din capitala fostului imperiu, mi-a restartat entuziasmul catehetic & memorial. Pentru că nu mi-aș fi închipuit că o lume rece și indiferentă precum cea austriacă poate găzdui atâta căldură și decență duhovnicească în enclavele liturgice pe care le-am cercetat într-un sfârșit de săptămână din Postul Mare.

Seria conferințelor „Sfinții români pe care i-am cunoscut direct: Cleopa, Paisie, Sofian, Dumitru și Petroniu” a continuat în Austria la invitația con­silierului cultural al Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale și de Nord, părintele Emanuel Nuțu. O adevărată instituție acest om discret, care a mutat munții - la modul concret - pentru ro­mânii din Viena. Or, să muți munți în Viena de azi nu e tocmai ușor...! Mai întâi de orice, ridi­ca­rea unei biserici bucovinene de la iarbă, într-o zonă de boom imobiliar vienez, în ton cu ambianța arhitectonică înconjurătoare, dar și cu tonusul tra­diției dreptmăritoare, este primul semn al dis­tinc­ției sacerdotale și al tăriei identitare de carac­ter. Să realizezi un implant liturgic nou-nouț cu toate accesoriile/utilitățile posibile (clopotniță și lumânărar la stradă, sală de conferințe la demisol, un magazin de colportaj la parterul blocului de alături), să creezi o normă vizuală a picturii interi­oare și exterioare (prin penelul și rugăciunea iconarului Alexandru Nicolau), dar mai presus de orice să refaci țesătura comunitară deșirată prin (în)depărtare între românii de aici și cei din țară este adevărata performanță. Dincolo de valoa­rea exorbitantă a proiectului este valoarea lui mo­rală și exemplară: numai un om ca preotul Ema­nuel (un nume hărăzit) putea duce la bun sfâr­șit o operă de asemenea anvergură, într-un au­tentic dispozitiv teandric. Cu ajutor inteligent din țară (prin SSC și DRP), dar și cu sprijin local neaoș (un binefăcător austriac, bunăoară), cu rugă și zbroabă, acest refugiu liturgic devine re­fe­rențial pentru diaspora și etalon pentru România.

Conferința, dar și predica din Duminica a doua a Postului Mare mi-au creat imaginea unei eclezii tefere, interesate de mântuirea sufletului propriu și comunitar. Am putut sta de vorbă cu oamenii locu­lui, migranți geografici, dar neclintiți duhov­nicește, ancorați în realitatea harului transfrontalier, neuitându-și originile. Iar biserica lor este lada de zestre, depozitarul memorial și afectiv la care recurg cu grație și gingășie ori de câte ori e cazul.

Am mai cunoscut două parohii extrem de vii: cea a părintelui Nicolae Dura (veteranul drept­măritor din capitala Austriei) și cea a părintelui Ioan Moga. Pe rând și pe scurt: de preotul Dura mă leagă fire nevăzute încă din anii în care uceniceam pe lângă părintele Galeriu, de la care știam că omul este tobă de carte, animat de un elan misionar redutabil. De loc din Transilvania, dotat cu o cultură de top, școlit în vestite universități, părintele a adunat - încă de acum 30 de ani - o frumoasă comunitate, atașată credinței ortodoxe luminate. Conferința pe care am ținut-o în biserica din Simmeringer Haupt­strasse a fost programată după Sfântul Maslu de vineri seară, unde i-am putut vedea pe oameni, simțindu-le vibrația religioasă personală. Iar preotul coslujitor, Mircea Morar, completează de minune garnitura sacerdotală existentă.

La biserica părintelui Ioan Moga, situația era alta, într-o fericită completare liturgică și umană. Biserica însăși, în care am pășit sâmbătă seara, este o fostă mănăstire catolică, dar emoționant înfrumusețată în iconografie răsăriteană de zugravul de subțire Toma Gabriel Chituc. Totul se leagă ecumenic, dar nu forțat, nu propagandistic, nu ideologic: arhitectura catolică suportă fresca ortodoxă ca și cum ar fi fost acolo de când lumea, cântările și psalmodierile răsună firesc sub bolțile arcuite ale edificiului, iar duhul întregului ansamblu respiră firesc după grefa dreptmăritoare aplicată cu delicatețe… Părintele Moga este tobă de carte, predă la Catedra de istorie bisericească a Universității din Viena și a construit o biserică vie formată din oameni cu înaltă conștiință eclezială. Conferința susținută la ei în parohie, dar mai ales discuțiile de după mi-au amintit de comunități de marcă din țară, precum cele de la Sf. Silvestru sau Stavropoleos. Am rămas profund uimit…

Pe scurt: românii ortodocși cu viață duhovnicească asumată sunt adevărate biserici umblătoare printre vienezii sănătoși și vegani, bălai și amabili, eleganți și îngăduitori. Dar atât.