Mărturie de Crăciun

Pentru o atât de mare sărbătoare cum este Naș­terea Domnului nostru Iisus Hristos, marcată prin atât de multe tradiții religioase, populare, sociale și culturale, este firesc să existe nu doar numeroase reacții și mesaje publice, ci chiar numeroase moduri de abordare.

Merită vorbit la nesfârșit, de pildă, despre colinde! Dar, desigur, și mai mult merită să le ascultăm. Și, de ce nu, să le cântăm! În anii 1970, în plin comunism aşadar, Crângu, doctor, văr al tatălui meu, pleca la colindat cu copiii din cartierul lui!

Am simțit nevoia să spun asta în memoria lui, dar și pentru că în aceste rânduri, dintre abordările posibile ale Crăciunului, am decis să aleg mărturisirea. Oameni mult mai chemaţi decât mine pot vorbi despre semnificaţia sărbătorii, despre evoluţia tradiţiilor, despre obiceiurile din seara de Ajun şi câte altele. Eu vreau doar să povestesc.

De-a lungul întregii mele vieţi, Crăciunul a fost și este un stâlp de rezistență al anului. În vremea copilăriei, sigur că însemna mai degrabă febra pregătirilor și emoția așteptării darurilor. Abia în ado­les­cență am început să mă gândesc, din ce în ce mai serios, la însemnătate: la urma urmei, ce sărbătorim la 25 decembrie? Aceasta - nu i-aș zice schimbare de perspectivă, pentru că bucuria copilărească s-a păstrat, ci fundamentare de pers­pectivă - s-a născut din lectură: am început să citesc cărți despre religie și pe la 17 ani am citit prima dată Biblia, de la un capăt la celălalt.

Nu vreau să înfrumusețez trecutul, în nici un caz cel comunist!, așa încât spun sincer: în vremea aceea nu prea ajungeau copiii la biserică și să stea de vorbă cu un preot, încât cititul rămânea aproape singura șansă. Chiar dacă pă­rinții și ceilalți adulți din familie erau credincioși, nu se vorbea prea mult despre asta, pentru că zidurile aveau urechi și credința era cel mult tolerată.

Revenind la Crăciun, participam cu entuziasm la toate pregătirile, în centrul cărora pentru noi, copiii, se afla nu mâncarea, ci bradul! Căutarea, alegerea, cumpărarea, transportul, instalarea și împodobirea lui erau, toate, momente formidabile. Iar tata, meticulos și organizat din fire, m-a învățat ordinea în care se așază podoabele în brad, ordine pe care am respectat-o mereu cu sfințenie și pe care am transmis-o copiilor mei.

Când totul era gata, „aprindeam” bradul (ale cărui luminițe fuseseră oricum testate înainte de a fi instalate, normal!) și-i cântam „O! brad frumos!”.

Dacă eram cuminți (și eram), venea Moș Crăciun, fizic sau - după posibilități - trecea pe-acolo în ab­sența noastră, aranjată de părinți. În primul caz eram topiți de emoție. În ambele cazuri, cadourile ne făceau să sărim în sus de bucurie.

Formidabilă era și ziua propriu- zisă de Crăciun, căci în jurul acele­iași mese se aduna întreaga familie, bunici, mătuși, unchi, pă­rinți, copii, lucru care nu se mai întâmpla decât de Paște, rareori în alte împrejurări. Paradoxal, pe mine, copil fiind, nu mă plictisea adunarea asta de oameni mare care vorbeau în general lucruri serioase - din contră, mă pasiona să-i ascult și încercam să rămân cu ceva învățături.

Vorbind despre masă, vreau să spun că, după părerea mea, nu este nimic ofensator sau frivol în faptul că o sărbătoare cu profunde semni­ficații spirituale are și o componentă culinară. Nu consider necuvenite nici măcar aspectele comerciale, agitația din magazine sau petrecerile de Crăciun. Pentru că la rădăcina tuturor acestora, văzută sau nu, conștientizată sau nu, discutată sau nu, se află credința în Dumnezeu. Iisus Hristos este Cel Care ne adună în jurul aceleiași mese și ziua Lui de naștere este și ziua noastră.