Episcopul Gurie: un exemplu de meritocrație arhierească

Îmi face o deosebită bucurie să vorbesc despre sfinții pe care i-am cunoscut direct, de-a lungul vieții mele, iar interesul sincer manifestat de ascultătorii de pretutindeni mă motivează suplimentar. Așadar, îmbinând mărturia personală cu mărturisirea bunelor practici duhovnicești, intri rapid pe culoarul inimii celor veniți la întâlnirea cu sfinții recent canonizați. Iar acest lucru îți dă aripi!

Așa se face că am „zburat” cu duhul și cuvântul în aerul tare al catedralei din Orăștie, monument de artă sacră românească inspirat de Sf. Sofia din Bizanț, prin evocarea celor cinci figuri luminate de Duhul Sfânt care sunt acum ca niște ancore duhovnicești de-a dreapta lui Hristos, mărturisind pentru neamul românesc: Cleopa, Paisie, Sofian, Dumitru și Petroniu. Preotul paroh Alexandru Oltean - un munte de om, jovial, blajin și determinat în lupta pentru mântuire personală și comunitară mi-a lăsat o impresie excelentă. Nimic apocaliptic la acest sacerdot, nimic conspiraționist, doar teme senine de dialog, sinceritate a inimii, curiozitate vie, decentă. Să-l pui pe rană! Și unde te gândești că abordarea și invitația au venit pe mess, via Facebook, fapt care arată că nu este deloc debranșat de realitatea înconjurătoare, inclusiv cea digitală. Mi-a expus în amănunt istoria fabuloasă a catedralei, dar și povestea ctitorului ei, protopopul Ioan Moța (1868-1940), tatăl avocatului legionar Ionel Moța - mort în Spania în luptele contra comu­niș­tilor sprijiniți de Moscova. Am mai aflat despre tensiunile de dinainte de Marea Unire, despre luptele românilor ortodocși pentru identitatea lor etnică și confesională, despre faimoasa vizită a Episcopului Miron Elie Cristea în Orăștie, despre oamenii de seamă pe care i-a dat urbea, fiind considerat un „oraș al culturii”. A avut bunăvoința să mă ducă și la muzeul din fosta comună Binținți, dedicat lui Aurel Vlaicu și geniului acestuia.

Geniu este cuvântul corect, cu nimic exagerat, când vorbim despre un fiu de țăran care se înscrie în galeria primilor pământeni care au zburat; iar el a făcut-o prin propriile puteri. În plus, a inventat/construit - pe lângă avioane - nenumărate alte lucruri folositoare. O pildă de istorie vie, netrucată ideologic, mai mult decât onorabilă la orice nivel ai expune-o!

Surpriza însă a venit și din vârful unui deal, de la 600 m altitudine, acolo unde se află Mănăstirea Măgura și unde părintele m-a purtat cu entuziasm, în pofida Loganului său spectral... Un deal care se ițește de pe culoarul Mureșului, flancat de Munții Apuseni la nord și Munții Șureanu la sud, o înălțime taborică (la propriu) care sfințește de sus deschiderea de 360 de grade până hăt, spre cetatea Devei care poate fi contemplată în zilele senine, aflată la 20 km distanță. Acolo trăiesc vreo 15-16 maici tinere (în majoritate), conduse de argintul-viu drapat în haină cernită: stareța Antonia Vrabie. Numele nu stă degeaba pe om, asta e cert: amma are rigoarea monahală a Sf. Antonie și neastâmpărul unei vrăbiuțe. Însă tocmai această combinație a făcut posibilă minunea, dimpreună cu geniul vizionar al PS Gurie, legendarul Episcop al Devei și Hunedoarei. Mare pierdere...! Însă în urma lui au rămas sumedenie de lucruri bune, printre care și această mănăstire a rozei vânturilor, scoasă la lumina duhului rugător... din senin. De o exemplară frumusețe, anunțată prin trapeza și corpul de chilii, dar și prin biserica mică (prima ridicată pe colnic de preotul Nicolae Stanciu din Dâncu Mare), ansamblul va fi întregit de biserica nouă, a cărei siluetă deja domină înălțimile. Obștea a poposit aici în urma unei „deturnări” de toată frumusețea: fiind în trecere prin Deva în drum spre Nera unde era capul de linie al călătoriei, oprindu-se la catedală să se închine, grupul de maici l-au întâlnit pe PS Gurie care a „văzut” obștea în fața lui, dar și mănăstirea care acum se putea înființa - de unde cu o zi înainte era o simplă bisericuță sfințită în sobor, stingheră pe vârful dealului. Atât le-a trebuit și lui, și maicilor, au acceptat provocarea duhovnicească și au urcat Măgura unde... nu era nimic. Au dormit sub cerul liber, pe pături, până când au apărut primele „colibe pustnicești” - niște cabane precare de placaj, însă acum totul se învârte după soare; și vânt, căci nu există nimic care să adumbrească elanul lui Eol pe aceste pajiști golașe.

Mănăstirea ca mănăstirea: este frumoasă în toate ale ei. Dar cele mai frumoase sunt maicile cu suflet rugător, milostiv și optimist - un adevărat profil de creștin teafăr al veacului 21. Ce le mai trebuie? Nimic, doar liniște. Pe care s-o ofere, nu s-o primească. Și fiecare pelerin pleacă încărcat cu porția lui de isihasm la purtător.

Gurie? Un episcop vizionar, atât ceresc, cât și pământesc!