Am aflat mărgăritare îngropate în țarină

Comisia rânduită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la Mănăstirea Samurcășești‑Ciorogârla, a dezgropat osemintele cuvioasei monahii Evloghia Țârlea, chip ales, care a rămas în conștiința mănăstirii ca o mărturisitoare statornică și împlinitoare a cuvintelor Evangheliei.

Maica stareță, stavrofora Lucia Bostan, cercetând cu răbdare arhivele mănăstirii în ultimele cinci decenii, privind istoriile de demult ale locului, a adus la lumină chipuri serafice de maici nevoitoare. Unele proveneau din familii cu rezonanță în istoria românilor; altele, tăcute, dar adânc lucrătoare, au trăit o viață de neclintită rânduială: citeau zilnic Psaltirea, nu lipseau de la slujbele bisericii și împlineau ascultările asemenea marilor trăitori de altădată. Pomenirea se oprește acum asupra unui chip aparte: o slujire trăită în mijlocul poporului, cu jertfelnicie și curaj.

Înainte de a se așeza ca viețuitoare în mănăstire la sfârşitul anilor `30 ai veacului al XX-lea, maica Evloghia purta numele de botez Ecaterina. Născută la 24 noiembrie 1908, cu o zi înainte de pomenirea Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina, avea să cunoască mai întâi martiriul lumii. Rămasă orfană de mică, a gustat la început iubirea mamei, pentru ca apoi să simtă asprimea și nepăsarea mamei vitrege. Într‑o zi de muncă la câmp, aceasta a aruncat‑o de pe o căpiță de fân, iar Ecaterina și‑a frânt coloana vertebrală. De atunci, sănătatea i‑a rămas șubredă, aproape infirmă, fiind purtată cu dificultate pentru a‑și rezolva lucrările imediate. Viața ei amintește, prin asemenea suferință nedreaptă, de istoria Sfintei Filofteia, copil‑martir al răbdării și al curăției.

În chip minunat, ajunsă la București, în casa unor rude, și sprijinită de oameni înstăriți și profund credincioși, Ecaterina s‑a vindecat după un tratament îndelungat, dar mai ales o minune negrăită, însoțită de o vedenie. Suferința i‑a fost cruțată când Dumnezeu a rânduit ca încercarea să se prefacă în chemare. După însănătoșire, a devenit misionar într‑o vreme de început pentru Administraţia Patriarhiei Române, imediat după anul 1925.

Despre viața ei aflăm prețioase amănunte din mărturiile părintelui Nicodim Bujor, viețuitor al Mănăstirii Cernica, care a cunoscut‑o în anii studenției, fiind găzduit atunci chiar în casa familiei adoptive a maicii Evloghia.

Nu era doar bunăvoință în faptele ei, ci și o neobosită lucrare misionară. Într‑o frăție de credincioși dăruiți slujirii aproapelui, Ecaterina străbătea satele din jurul Bucureștiului, din Călărași, Dobrogea, până în Cadrilater, împărțind publicația „Cuvânt Bun”, icoane și obiecte de colportaj, dar mai ales cuvânt viu de învățătură. Cei care au ascultat‑o - între ei, viitorul Episcop Teofil Ionescu, pe atunci slujitor la Catedrala Patriarhală - mărturiseau, încă din 1928, râvna neobișnuită, asemănată cu aceea a apostolilor: o ardoare întâlnită de obicei la preoți și monahi, dar rar la monahii.

Atunci când ajungea într‑o localitate, bisericile se umpleau.

Primea adesea şi împotriviri: dispreț, cuvinte grele, gesturi nepotrivite și, uneori, violență. Maica însă nu se retrăgea din osteneala lucrării. Îi îngrijea pe bolnavi, îi ajuta să ajungă la spitale din București, intervenea pe lângă oameni cu statut social, folosind legăturile pe care le avea atât prin familia adoptivă, cât și prin cei care o prețuiau. Numele ei a devenit cunoscut într‑un timp scurt. Era o lumină unanim preţuită.

Odată cu instaurarea regimului potrivnic Bisericii, prigoana s‑a ascuțit. Într‑o localitate din județul Călărași, maica a fost bătută crunt. De la Ulmeni a fost transportată la Spitalul Brâncovenesc din București, unde a fost tratată câteva zile. Când medicii au înțeles că nu se mai poate face nimic, s‑au sfătuit cu părintele Nicodim Bujor - pe atunci ierodiacon - şi cu alți apropiați. Astfel, maica Evloghia a fost adusă la Samurcășești, chiar în ziua trecerii ei la cele veșnice (19 decembrie 1949), cu puţin timp înainte de praznicul Nașterii Domnului.

Pe drum, semnele morții se așezau deja peste trupul ei: unghiile vinete, respirația abia simțită. Duhovnicul mănăstirii a împărtășit‑o cu Sfintele Taine, rostind rugăciunile rânduite. În această atmosferă de adâncă taină și pace, monahia Evloghia și‑a încheiat zilele pământești, lăsând în urmă o viață luminată de jertfă, credință și dragoste pentru Hristos și pentru oameni.

A avut două ucenice statornice, legate de ea nu doar prin ascultare, ci printr‑o adevărată filiație duhovnicească: una purtând numele Evloghia, cealaltă Filofteia, trecute la Domnul mai aproape de vremurile noastre. Amândouă au păstrat vie amintirea faptelor și cuvintelor ei, împreună cu un grup de ucenici care, deși numeros la început, s‑a mutat treptat la cele veșnice, asemenea unei lumânări care se topește încet, lăsând însă lumină și aleasă mireasmă.

Părintele Nicodim Bujor mărturisește, în paginile dedicate maicii Evloghia, nenumăratele minuni săvârșite de aceasta, unele trăite chiar de el. Amintește, între altele, că îndată după înmormântarea ei, întorcându‑se în chilia sa de la Mănăstirea Cernica, rece și neîncălzită după zilele de absență, a simțit prezența hieratică, mângâietoare și caldă. Aceeași binecuvântare a simțit‑o și în timpul unei grele suferințe prin care a trecut în anii ’70 ai veacului trecut, când rugăciunea ei i‑a fost sprijin nevăzut.

Pe de o parte, amintirea păstrată în mănăstirea ei de metanie, iar pe de alta, memoria vie din grupul numeros de credincioşi care s‑au dăruit slujirii aproapelui sub coordonarea Bisericii - cum arată mărturiile din anii ’30 ai veacului trecut și până la instaurarea regimului comunist -, toate vorbesc despre o dăruire rar întâlnită.

Mai întâi în slujirea din lume, de curând vindecată prin lucrarea lui Dumnezeu, maica Evloghia s‑a învrednicit, după cum transmit unele izvoare, de descoperiri minunate și de cuvinte pe care le‑a primit cu smerenie și s‑a străduit să le împlinească fără abatere.

Monahia Evloghia rămâne pentru viețuitoarele de la Samurcășești‑Ciorogârla și pentru întreaga Biserica Ortodoxă Română un exemplu limpede de slujire prin cuvânt, prin faptă și prin mărturisirea de pe urmă. Moartea ei, survenită în urma unei cumplite bătăi, pecetluiește o viață dăruită până la capăt, cu jertfa însăși a trupului.

Istoria viețuirii ei ne arată cât de importantă este consemnarea faptelor, chiar și a celor care, la prima vedere, par mărunte sau lipsite de importanță. Uneori, tocmai ele salvează de la uitare eroi ai credinței, martori tăcuți ai adevărului.

Recunoștință datorăm părintelui Nicodim Bujor, care a păstrat cu grijă aceste mărturii. El a avut o evlavie adâncă față de Sfântul Ierarh Calinic și atenție față de Preotul Mărturisitor Dumitru Stăniloae, căruia i‑a încredințat mai multe manuscrise spre diortosire. Așa s‑a întâmplat și cu Acatistul Sfântului Ierarh Calinic, care, în forma alcătuită de părintele Nicodim Bujor și îndreptată de Părintele Dumitru Stăniloae, a fost preferat datorită limbajului apropiat de inima monahilor și a credincioșilor, firesc și rugător.

După hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind canonizarea cuvioasei monahii Evloghia Țârlea, Mănăstirea Samurcășești a așteptat acest moment cu evlavie adâncă și cu o pregătire pe măsura unei asemenea binecuvântări. De altfel, tradiția mănăstirii, păstrată cu discreție până în anul 1989 și transmisă apoi monahiilor din ultimele trei decenii, a amintit necontenit despre o monahie mărturisitoare, așezându‑i chipul în taina memoriei vii a obștii rugătoare.

Dacă în multe mănăstiri și schituri românești, mai ales cele de monahi, s‑au întâlnit numeroase cazuri de mărturisitori - unii întemnițați, alții urmăriți cu asprime de autoritățile represive ale regimului comunist, în cazul mănăstirilor de maici asemenea exemple au fost rare și prea puțin cunoscute. Tocmai de aceea, mărturia cuvioasei Evloghia Țârlea capătă o însemnătate aparte.

Stareța Mănăstirii Samurcășești‑Ciorogârla, stavrofora Lucia Bostan, mărturisea adeseori că maicile venerabile pe care le‑a cunoscut încă din anii ’70, de când a intrat în obștea mănăstirii, aminteau cu reținerea, impusă de vremuri, exemplul luminos al acestei mărturisitoare. Regimul instaurat după 1948 a împiedicat, în mod sistematic, răspândirea printre credincioși a unui asemenea model de curaj și fidelitate evanghelică. Și totuși, prin părintele Nicodim Bujor, care a cunoscut‑o personal, dar și prin maicile care au trăit alături de ea în perioada 1939-1949, mărturisirea cuvioasei Evloghia a ajuns până la noi, ca un fir de lumină trecut prin întunericul vremurilor.

Până la deshumarea osemintelor cuvioasei monahii Evloghia Țârlea, nu se știa că o asemenea rânduială fusese împlinită și la șapte ani de la mutarea ei la cele veșnice.

În anul 1956, într‑o discreție filocalică, părintele Nicodim Bujor, împreună cu maicile care o cunoscuseră, au dezgropat rămășițele ei pământești, săvârșind rugăciunile rânduite la împlinirea sorocului de şapte ani. Osemintele au fost atunci așezate într‑un sicriu mai mic și lăsate într‑o așteptare smerită a „zilei celei mari”, cum am spune acum, într‑un fel anume rânduit de Dumnezeu.

Atmosfera de la deshumarea osemintelor monahiei Evloghia Țârlea a fost una de adâncă evlavie. Soborul mănăstirii, în frunte cu stareța Lucia Bostan, alături de părinții slujitori și de ceilalți credincioși, a simțit limpede un dar al lui Dumnezeu. După mărturia unuia dintre cei prezenți, am fost martori nu doar la o simplă deshumare, ci la aflarea osemintelor unei călugărițe care L‑a mărturisit cu tărie pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Mărturisirea ei, în anii de început ai regimului comunist, a fost un act de curaj care ne trimite cu gândul la paginile de început ale creștinismului.

Dragostea martirilor din primele veacuri a fost sămânța din care credința s‑a răspândit până la marginile pământului. Nu întâmplător s‑a spus că martirii sunt cei mai deplini creștini, oferind lumii exemplul unei iubiri fără margini. „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, ca viața să și‑o pună pentru prietenii săi”, spune Mântuitorul, iar ucenicii Săi au pecetluit aceste cuvinte prin propria jertfă pentru Domnul vieții veșnice.

Monahia Evloghia Țârlea întruchipează, pe de o parte, nevoința monahală asumată cu deplină responsabilitate, iar pe de altă parte, dorința arzătoare de a propovădui Cuvântul Evangheliei. Ea a vestit poporului care se pregătea pentru o grea încercare - aceea a totalitarismului - perspectiva depăşirii formelor de înstrăinare de adevăr. De asemenea, mărturisirea ei neînfricată vorbește creștinilor de astăzi despre faptul că adevărata iubire față de Domnul nu este una rezervată sau ascunsă de frica stăpânitorilor acestui veac adeseori întunecat, ci este iubirea dusă până la capăt, care nu se sprijină pe cuvinte, ci se dovedește prin fapte.