Am citit, ne-a plăcut: Despre însănătoşirea firii noastre

În nebuna sa istorie, omul a săvârşit două fapte îndrăzneţe şi obraznice. Prima, împotriva Ziditorului său, Dumnezeu, iar cea de-a doua îndreptată împotriva lui însuşi şi a firii sale. Altă cale pentru mântuire şi pentru a redobândi ceea ce a pierdut nu există în afară de pocăinţa curată pentru aceste două fapte nenorocite. Atât întoarcerea la Dumnezeu şi dependenţa de El, cât şi respectarea legilor fireşti sădite de El în lumea creată au trebuinţă de o asceză săvârşită cu putere şi precizie (acrivie). Eliberarea noastră de supunerea faţă de „cel fără de minte“, diavolul, supunere care a ajuns pentru noi ca o a doua fire din pricina comportamentului nostru stricat, nu este cu putinţă fără luptă şi nevoinţă. Acesta este motivul pentru care, potrivit cu tradiţia patristică, ascetismul cel mai auster este necesar. O formă a restaurării gândirii omului este descrisă de către profetul David: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor“ (Psalmul 48, 21). Iată desăvârşirea distrugerii în toată întinderea ei! Iar dacă omul nu se apără cu toate puterile lui împotriva obiceiurilor iraţionale, moare cu o moarte îndoită. Austeritatea căii ascetice a Părinţilor exprimă reuşita şi întoarcerea din catastrofa pe care a suferit-o firea noastră prin tăgăduirea cu voie a voinţei dumnezeieşti.

Dincolo însă de legile fireşti, se naşte şi o altă obligaţie faţă de firea noastră raţională. Anume, urmarea şi copierea vieţii pilduitoare a Domnului nostru. Toate reuşitele din viaţa Sa atotvirtuoasă au fost săvârşite pentru ca noi să învăţăm în mod practic modalitatea în care să ne îndeplinim obligaţiile, câtă vreme ne-am îmbibat, după cădere, de o stricăciune atotcuprinzătoare. De asemenea, necesitatea însănătoşirii firii noastre ne obligă la întoarcere către Dumnezeu şi, în plus, tributul pe care suntem datori să-l plătim iubirii părinteşti a lui Dumnezeu ne îndeamnă şi mai mult la aceasta. Chiar dacă vinovăţia şi răspunderea noastră sunt desăvârşite, totuşi, îndelungata experienţă a vieţii în Hristos, în Biserică, arată că Dumnezeul şi Mântuitorul nostru se poartă cu noi ca şi cum am fi egali cu El şi arată că nu ne forţează să săvârşim nimic, lăsându-ne totala libertate. El Însuşi spune: „Unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu“ (Ioan 12, 26), cu presupunerea că şi slujitorul Îl urmează la sfârşit, „ridicându-şi crucea“ (Matei 16, 24). Aceasta se petrece cu toţi cei care înţeleg mântuirea ca îndumnezeire, şi nu ca un fel de restaurare morală sau aşezare a lor într-o poziţie mai bună. Acest lucru însă depinde cu desăvârşire de comportarea noastră în această viaţă, astfel încât întru toate să devenim asemănători cu Hristos. (Iosif Vatopedinul, „Asceza, maica sfinţeniei“, Editura Bizantină, Bucureşti, 2000)