Am plecat de acasă, dar am luat „acasă” cu mine

La 14 ani, viața a dus-o pe Valeria Olariu din Cernăuți în Germania, într-un mediu în care nu cunoștea nici limba, nici oamenii. Dorul de locul natal și căutarea unei comunități au apropiat-o de Biserică, iar întâlnirea cu o parohie ortodoxă română i-a redat sentimentul de „acasă”. Citiți în cele ce urmează o poveste interesantă despre identitate, credință și felul în care rădăcinile pot fi purtate oriunde.

M-am născut la Cernăuți, un oraș din vestul Ucrainei, în care culturi, limbi și tradiții diferite au conviețuit dintotdeauna. Tatăl meu este român, iar mama mea este ucraineancă. Am crescut, astfel, sub influența mai multor culturi și am învățat încă din copilărie să privesc lumea din perspective diferite.

La 14 ani am ajuns în Germania. Pentru mine era vârsta la care prietenii, școala și sentimentul de apartenență aveau o impor­tanță deosebită. Dintr-odată, însă, mă aflam într-o lume complet nouă. Familia mea și cu mine nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam rude sau prieteni la care să apelăm și nu știam limba germană.

A trebuit să învăț, aproape de pe o zi pe alta, să mă descurc într-o realitate complet nouă.

Școala a fost una dintre cele mai mari provocări. În timp ce ceilalți adolescenți se puteau concentra asupra lecțiilor, prietenilor și timpului liber, eu trebuia mai întâi să învăț limba germană. Am înțeles repede că, fără ea, îmi va fi greu să mă integrez, să îmi fac prieteni și să mă simt în sigu­ranță. Primul an a fost extrem de greu. Aproape în fiecare zi veneam acasă plângând. Îmi era dor de locul în care mă născusem, de familia rămasă acolo, de prieteni și de oamenii pe care îi cunoșteam. Îmi era dor de străzile familiare și de limba în care puteam vorbi fără să mă gândesc la fiecare cuvânt. Mai presus de toate, îmi era dor de sentimentul simplu de a aparține unui loc.

Am învățat însă limba germană surprinzător de repede. Cu fiecare cuvânt nou și cu fiecare pro­poziție pe care reușeam să o rostesc, mediul care îmi fusese străin devenea treptat mai familiar. După un timp am început, totuși, să înțeleg că îmi lipsea ceva. Viața mea își urma aparent cursul normal: mergeam la școală, învățam limba și mă obișnuiam cu noua viață. În interiorul meu rămânea însă un sentiment de gol.

Abia treptat am înțeles că nu îmi lipsea doar locul natal. Îmi lipseau comunitatea, limba familiară, tradițiile și, mai ales, biserica. În copilărie, credința fusese o parte firească a vieții mele. Mergeam la biserică împreună cu părinții, bunicii, vecinii și prietenii. Sărbătorile erau celebrate împreună, iar rugăciunile și tra­dițiile se transmiteau de la o generație la alta. Biserica nu era un loc pe care trebuia să îl caut. Pur și simplu exista.

În Germania, nimic din toate acestea nu mai era de la sine înțeles. Găsirea unei biserici ­ortodoxe, mai ales a unei comu­nități ortodoxe române, nu era simplă. Uneori trebuia să călătoresc o oră și jumătate sau chiar mai mult pentru a ajunge la Sfânta Liturghie. Tocmai această distanță m-a făcut să înțeleg cât de importantă era pentru mine credința. În cele din urmă, în Offenbach am Main am descoperit Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Nicolae”. Eu și mama mea nu cunoșteam pe nimeni acolo. Am intrat în vechea biserică asemenea unor străine, fără să știm la ce să ne așteptăm. Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată: dintr-odată, m-am simțit acasă. Icoanele, atmosfera, Sfânta Liturghie, rugăciunile, cuvintele familiare și felul în care oamenii interac­ționau între ei îmi erau cunoscute. Pentru câteva clipe, distanța față de locul meu natal parcă dispăruse. Apoi am auzit copii vorbind în limba germană. Mi-am amintit că eram în Germania. Și, în același timp, găsisem un loc în care o parte din casa mea de odinioară continua să trăiască.

Biserica a devenit pentru mine o a doua casă

Am început să cunosc oameni, iar chipurile străine au devenit cunoscute. Cunoștințele s-au transformat în prieteni. Pentru prima dată de la venirea mea în Germania, am simțit că nu trebuie să explic mereu cine sunt și de unde vin. Nu era vorba doar despre faptul că ne rugam împreună. Era vorba despre apar­tenență, despre limbă, tradiție și despre sentimentul că există oameni care înțeleg ceea ce simți fără să fie nevoie de prea multe explicații. Așteptam cu bucurie fiecare Sfântă Liturghie și fiecare Vecernie. Chiar și o călătorie de o oră și jumătate nu mi se mai părea lungă. Merita.

Privind în urmă, cred că tocmai în Germania am ajuns să îmi descopăr credința într-un mod mai conștient decât înainte. Cât timp am fost acasă, credința fusese firească. Departe de casă, a devenit o alegere conștientă. Nimeni nu te obligă să te trezești într-o duminică dimi­neața, să faci o călătorie lungă cu trenul și să petreci ore întregi pe drum. Tu alegi dacă vrei să păstrezi această parte a iden­tității tale. Pentru mine, aceasta este una dintre marile puteri ale credinței: alegi să îți păstrezi limba, tra­dițiile și sărbătorile și să transmiți mai departe ceea ce ai primit de la gene­rațiile dinaintea ta. Porți o parte din casă cu tine și, în același timp, încerci să îți construiești rădăcini într-o țară nouă. Poate că aceasta este una dintre cele mai mari provocări pentru oamenii care își părăsesc locul natal: să învețe să îmbine două lumi. Vrei să te integrezi fără să te pierzi pe tine însuți, să înveți o limbă nouă fără să o uiți pe cea proprie și să îți faci prieteni noi fără să renunți la ceea ce te-a format.

Pentru mine, biserica a devenit locul în care aceste două lumi puteau exista împreună. Câțiva ani mai târziu, această legătură dintre cele două lumi ale mele avea să se manifeste într-un mod cu totul special. În iarna anului 2022, un cunoscut din comunitatea bisericii mi-a povestit despre un loc de care nu auzisem niciodată înainte: Mănăstirea Oașa, aflată în munții României. Mi-a vorbit despre tradițiile de Crăciun de acolo, despre tinerii care merg împreună din casă în casă, cântă colinde și păstrează vie tradiția colindatului. Mi-a povestit despre atmosfera specială din perioada Crăciunului, despre credință, muzică, tradiție și despre un mod de a petrece timpul împreună care pare să fi rămas neatins de ritmul agitat al vieții moderne. Poveștile lui m-au impresionat atât de mult, încât nu am stat prea mult pe gânduri. Patru zile mai târziu eram deja în Oașa. Am ajuns în 23 decembrie 2022, chiar în momentul în care începeau activitățile de Crăciun. Încă de la sosire am avut sentimentul că pășesc într-o altă lume. Viața de zi cu zi pe care o cunoș­team în Germania părea brusc foarte departe. Nu mai existau aceeași grabă, aceleași obli­gații și aceeași presiune a timpului. În schimb, zilele erau despre oameni, rugăciune, cântec, tradiții și timp petrecut împreună.

Parcă timpul se oprise puțin în loc. Am mers la colindat, din casă în casă, am cântat colinde și am dus oamenilor mesajul Nașterii Domnului. Începeam dimineața și, uneori, continuam până târziu în noapte. Eram obosiți, vocile ni se răgușeau, iar zilele lungi erau solicitante din punct de vedere fizic. Și totuși, nimeni nu voia cu adevărat să se oprească. Pentru că, în ciuda oboselii, inimile ne erau pline.

Râdeam, cântam, povesteam și trăiam împreună ceva ce cu greu poate fi pus în cuvinte. Pentru mine, Oașa a fost mai mult decât o călătorie și mai mult decât o vacanță de Crăciun. A fost o formă de „acasă” trăită în mod real. Și tot acolo l-am întâlnit pe Mihai, cel care avea să devină soțul meu. La acel moment, bineînțeles, nu aveam cum să știu ce importanță va avea această întâlnire pentru viața mea. Mihai era singurul participant venit din Germania. Privind în urmă, tocmai acest lucru mi se pare deosebit de interesant. Deși eram în România, vorbeam limba română fără nici o dificultate și mă simțeam profund legată de rădăcinile mele, m-am bucurat enorm când am descoperit că exista cineva acolo care vorbea și germana. A fost un moment mic, dar care mi-a arătat ceva important despre mine însămi. Germania devenise deja o parte a identității mele.Învățasem limba germană, mersesem la școală acolo, îmi făcusem prieteni și mă obișnuisem cu viața din Germania. Nu preluasem doar limba, ci și anumite aspecte ale culturii și mentalității germane. Iar acum eram în România, profund legată de rădăcinile mele și mă bucuram în același timp de ceva care făcea parte din viața mea germană.

Poate că atunci am înțeles pentru prima dată cu adevărat că nu mai aparțineam unei singure lumi. Crescusem între două lumi și învățasem să mă simt acasă în amândouă. Din această întâlnire și din dorința comună de a păstra credința, tradițiile și sentimentul de comunitate avea să se nască, în anii următori, ceva mult mai mare decât o serie de prietenii.

Mihai a fondat ATORG - Organizația Tinerilor Ortodocși din Germania, o comunitate destinată tinerilor ortodocși din Germania. La început eram doar șase persoane. Aveam ideea de a crea un loc în care tinerii să se poată întâlni, să se cunoască, să vorbească despre experiențele lor și să simtă că aparțin unei comu­nități. La început nu știam ce avea să devină această inițiativă.

Astăzi, aproximativ 600 de tineri fac parte din această ­comunitate.