Fântânile cerului

Când arșița verii și‑a domolit, în cele din urmă, jăratecul, într‑o cetate însetată de rouă și de fântâni, am primit cartea părintelui Marcel Miron, intitulată Fântânile cerului. Tema se descoperă încă din titlu: luminoasă, purtând în sine nostalgia unei lumi de altădată, tihnite și statornice, când oamenii scoteau apa din fântâni și își purtau zilele într‑un alt fel de ritm, mai așezat, care le îngăduia să fie răbdători, mai buni și mai aproape de Dumnezeu.

Titlul cărții este o chemare la meditație, o poartă deschisă către taina fântânilor în care se oglindește cerul, dar și către înțelesul unor izvoare ale căror rădăcini par să coboare din înalt, nu doar să urce din adâncurile pământului.

Apele, mai ales în anumite ținuturi, se adună cu trudă în străfundurile nevăzute ale firii. Istoria a cunoscut locuri în care fântânile erau socotite adevărate semne ale binecuvântării lui Dumnezeu. În jurul lor se adunau oameni și turme, după ce străbăteau depărtări întinse, căutând răcoarea și darul binefăcător al apei.

Așa a fost și fântâna Patriarhului Iacob, lângă care a poposit Mântuitorul. Acolo, în lumina amiezii, femeii samarinence, venită să scoată apă, Domnul i‑a descoperit taina apei celei vii - a învățăturii mântuitoare din care, dacă va gusta cineva cu adevărat, nu va mai înseta niciodată. Fântâna lui Iacob din Samaria ne vorbește și despre acele zidiri smerite care biruie veacurile, rămânând peste sute și chiar mii de ani mărturii ale întâlnirii dintre om și Dumnezeu. Păstrată încă din vremea Patriarhului Iacob, această fântână se află și astăzi cuprinsă în sânul unei biserici de o rară frumusețe și măreție, înălțată în mijlocul marilor tulburări care încearcă, de atâta amar de vreme, ținutul acela atât de greu tulburat.

Bucurându‑mă de tema aleasă de părintele Marcel Miron, mi‑am amintit de un articol frumos, apărut în urmă cu câțiva ani sub semnătura părintelui profesor Dan Toader, intitulat Fântâna cu apă din soare. Aș putea nutri chiar o bănuială că părintele Marcel Miron s‑a lăsat inspirat de această scriere. Iar dacă nu a întâlnit‑o până acum, sunt încredințat că o va căuta, căci cele două titluri se apropie în chip uimitor și par să izvorască din aceeași sete de lumină, de adânc și de cer.

În rândurile părintelui Dan Toader am întâlnit o fântână din satul Cătiașu, așezat la hotarul dintre Prahova și Buzău, într‑un loc de unde parcă începea cerul. În apa acelei fântâni, asemenea multor altora risipite prin satele noastre, se oglindeau stelele. Era una dintre acele imagini pe care numai poeții înzestrați cu har și înțelepciune știu să le vadă în toată adâncimea lor și prin care ne cheamă într‑un asemenea excurs cultural la întâlnirea dintre frumusețea lumii văzute și taina celor nevăzute.

Părintele Marcel Miron a pregătit, prin această nouă apariție editorială, sărbătoarea împlinirii a cinci ani peste vârsta biblică. La sfârșitul lunii octombrie, această aniversare îi va oferi un nou prilej de bucurie părintelui autor, iubitor de comuniune, de colegi, prieteni și poezie. Părintele ne‑a dăruit numeroase cărți, volume apărute la diferite edituri, precum și multe pagini publicate în reviste din țară și de dincolo de hotare.

Toate aceste strădanii ale părintelui Marcel Miron sunt rodul unor trăiri adânci și al unei îndelungate lucrări lăuntrice. Cel care scrie și își încredințează manuscrisul unei edituri de prestigiu nu o face, de cele mai multe ori, pentru un câștig material. Foarte rar se întâmplă ca un scriitor să primească răsplată pe măsura ostenelii sale. Adevărata bucurie a celui care așază cuvintele pe hârtie este aceea de a aduce jertfă Cuvântului care S‑a făcut Trup, dăruind celorlalți ceva din lumina, frământarea și rugăciunea inimii sale.

Tot mai puțini oameni știu să prețuiască scrisul şi cuvântul care zideşte, deși fiecare pagină poartă în ea multă osteneală, neliniște și ardere. Dincolo de numeroasele publicații cu care și‑a încununat îndeosebi ultimii cincisprezece ani ai vieții, părintele Marcel Miron află în scris un chip aparte de a‑I mulțumi lui Dumnezeu pentru darul primit. El găsește acele cuvinte pe care un cugetător atent le culege din tăcere și le așază, asemenea unor semințe de lumină, între filele unei noi cărți.

Despre Sfânta Scriptură, părintele ne spune că este singura care cunoaște toate picăturile de apă ale oceanului. În această imagine se întâlnesc vastitatea mării și nemărginirea Cuvântului dumnezeiesc, în care nimic nu se pierde și nimic nu rămâne necuprins.

Despre poet ne mărturisește că este asemenea unui nufăr plutind pe lac, care se salvează de la înec prin însăși taina înfloririi sale. Este o imagine specială: poetul nu biruie adâncul fugind de el, ci înflorind deasupra lui.

Am zâmbit când am citit cuvintele închinate psalmului. Părintele îl aseamănă cu un lift: odată ce ai intrat în el, te răpește către înălțimi, iar la coborâre ochii descoperă cărările vieții. Este adevărat că rugăciunea, și mai ales rostirea psalmilor, are puterea de a înălța sufletul dincolo de povara clipei și de a‑i limpezi vederea lăuntrică. Cuvântul „lift” este actual și ușor de înțeles, deși poetul ar fi putut să‑l ocolească și să spună, poate, că rugăciunea psalmilor ne răpește spre înălțimi asemenea unui nor luminos, purtându‑ne către zările nevăzute ale Împărăției. Este părerea cititorului care s‑a oprit pentru o clipă lângă această imagine.

Eroii sunt, în viziunea autorului, „visători pentru patrie, biruitori pentru țărână și sfinți pentru cer”. În această rostire scurtă încape o întreagă teologie a jertfei: visul care se face iubire de neam, biruința pecetluită în pământul patriei și sfințenia care își primește cununa în ceruri.

Despre călugăr, părintele Marcel Miron ne spune că „își taie cale împotriva zidirii”. Este adevărat: monahul croiește un drum greu, uneori aproape imposibil de străbătut doar cu puterile omenești. El urcă împotriva curgerii lumii și a pornirilor firii căzute, dar nu este singur pe această cale, căci tot ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu...

Revenind la rugăciunea psalmilor, părintele o aseamănă unor copaci înfloriți, care rodesc cu dăruire, viețuind și murind. Chiar și cireșul din grădina sa dobândește glas și stare sufletească: „plânge cu cireșe dulci și râde cu cireșe amare”. În partea amară, poetul stă cu ceașca de cafea parfumată de cireșul dulce‑amărui, ascultând parcă tăcerea frunzelor și respirația nevăzută a grădinii.

Toate acestea sunt reflecțiile unui om aflat necontenit în căutare, ale unui „copil speriat prin ținuturile sălbatice”, care încearcă să descopere, dincolo de neliniștile lumii, urmele pașilor lui Dumnezeu.

În urma călătoriei sale la Mănăstirea Vatoped, părintele i‑a văzut pe monahi adunați asemenea unor cete ostășești, luptând cot la cot fără să se cunoască, trăind prin moarte fără să se iubească și zburând vulturește către cer, fără ca cineva să‑i jelească. Sunt imagini de o tulburătoare frumusețe, în care viața monahală se descoperă ca o oaste tainică, alcătuită din oameni care își îngroapă numele în smerenie pentru a se naște în veșnicie.

Poezia care dă numele și lumina întregului volum, Fântânile cerului, ne vorbește despre „ochii albaștri care privesc spre grădinile de jos”, despre „florile neînfloritelor suferințe” și despre „poeții orbi, cu orbire cătând înflorirea”.

Prin asemenea imagini, părintele Marcel Miron deschide înaintea noastră o fântână a cerului și ne îndeamnă să privim în adâncul ei, unde suferința se poate preschimba în floare, orbirea în vedere lăuntrică, iar cuvântul în treaptă către lumină.

Părintele a trimis cartea celor apropiați, împărtășindu‑le rodul unor ani de căutare, și s‑a bucurat din nou de frumusețea cuvântului, pe care a început să o descopere în urmă cu șaizeci de ani, la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. În anul 1966, când a pășit în seminarul nemțean, lumea era altfel: alta era atmosfera școlii teologice de atunci, singura din Moldova, altfel erau mănăstirile din împrejurimi și cu totul deosebiți oamenii pe care i‑a întâlnit. De la fiecare loc, chip și împrejurare, părintele Marcel Miron a avut ceva de învățat, așezând apoi toate aceste daruri în vistieria inimii sale.

Nu știu care dintre chipurile sale se va înfățișa mai întâi înaintea Celui care cunoaște inimile: poetul care a căutat lumina ascunsă în cuvinte, preotul care a stat înaintea Sfântului Altar, părintele fiilor săi duhovnicești ori părintele familiei sale. Poate că toate aceste chipuri se vor aduna într‑unul singur: chipul omului care s‑a bucurat de tot ceea ce i‑a dăruit Dumnezeu și care L‑a căutat neîncetat în psalmi, în săvârșirea Sfintei Liturghii, în călătorii, în cireșul din grădină, în frumusețea creației și în toate tainele pe care le‑a primit cu uimire și recunoștință, asemenea unor daruri coborâte din fântânile cerului.

La împlinirea vârstei de 75 de ani și la șase decenii de când a început cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, cititorii îi așază înainte părintelui Marcel Miron, asemenea unui dar al recunoștinței, gânduri limpezi precum apa fântânilor care primesc lumină din soare și în adâncul cărora se oglindesc stelele și luna, chipurile păstorilor, turmele și călătorii osteniți ai drumurilor...

Să facem și noi popas lângă o asemenea fântână, să bem din răcoarea apei sale și să ne ridicăm privirea către cer. Să ne amintim că Dumnezeu face să răsară soarele Său peste cei buni și peste cei mai puțin buni și că El trimite ploaia la vreme, revărsându‑Și darurile peste întreaga zidire: „Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți” (Psalmul 103, 29).

Din dreapta dumnezeiască mereu deschisă izvorăsc toate fântânile văzute și nevăzute, toată frumusețea cuvântului și fiecare strop de lumină care poate preface viața omului într‑o necontenită călătorie către cer...