Amintiri şi gânduri despre „Rugul aprins“

Un articol de: Dan Stanca - 03 Iunie 2013

Mă gândesc că într-o societate normală, pluralistă, o mişcare de genul aceleia a „Rugului aprins“ din Bucureştii anilor cincizeci, reprimată atunci de autorităţile comuniste, ar fi fost trecută cu vederea. Politicienii, oamenii de afaceri, chiar şi omul de rând puţin s-ar fi sinchisit de nişte intelectuali şi clerici care practică rugăciunea inimii. Dar comuniştii, tenebroşi şi panicaţi, au identificat în respectiva mişcare un complot statal. Procurorul care a formulat acuzarea a luat lucrurile la propriu: „Aha, voiaţi să ne daţi foc, bandiţilor!“ Tendinţa reducţionistă a fost evidentă. Orientarea pur spirituală a acelui curent a fost deturnată într-un concret limitat. Tocmai aici însă se află caracteristica principală a dictaturii şi, de fapt, chiar a infernului. Nici un cuvânt nu poate să aibă deschidere conotativă, denumirile sunt precise şi au o singură semnificaţie. „Rugul aprins“ a căzut victimă unei asemenea mentalităţi fiindcă în infern, în opinia tartorilor, nimic nu poate fi gratuit sau, mai mult, inefabil. Aici cuvintele sunt făcute să ucidă sau să fie ucise. Simbolul devine de neînţeles într-un spaţiu unde totul este interpretat direct în carne. Ironia providenţială face însă ca acea mişcare să nu fi fost deloc gratuită. Acolo unde oamenii se roagă şi întâlnirile dintre ei înseamnă comuniune, nu se poate vorbi de gratuitate. Atunci comuniştii s-au simţit în pericol fără să înţeleagă însă că pretinsul pericol bănuit de ei nu era de natură materială şi că „Rugul aprins“ nu avea cum să însemne... incendiere. Într-o mişcare cu puternice temeiuri duhovniceşti, care viza transfigurarea întregii lumi, o doctrină barbară a ţinut morţiş să descopere sensul concret al acţiunii şi deci s-o echivaleze unui act terorist! Şi tocmai de aceea nu am cum să nu formulez următoarea întrebare: totuşi, cum e mai bine? Să consideri ideea pură gratuitate şi s-o ignori sau prin fetişizare s-o pui la zid? Ne vine să râdem. Oare suprimarea „Rugului aprins“ nu l-a validat spiritual? Cu precizarea că o asemenea validare nu s-a realizat pe calea ataşamentului religios metafizic, ci invers, prin cel mai agresiv şi grosolan ateism. O dictatură aprigă a ajuns aşadar să se teamă de ceea ce lumea liberă şi nepăsătoare ignoră. Spaima ei a determinat, prin ricoşeu, o stranie recunoaştere. Frica ei a legitimat ceea ce o minte crescută într-un climat relaxat tratează cu detaşare. Şi atunci punem o altă întrebare destul de neplăcută: oameni buni, încotro mergem? Spre indiferenţă, spre gratuitate neputincioasă, spre cultură dezangajată? Cultura fără duh este ca pâinea fără sare. Dacă Sandu Tudor bunăoară a murit ca atâţia alţi credincioşi în temniţă, aceasta a dovedit că apropierea lor de stele şi de îngeri a fost autentică. Cu alte cuvinte, nu s-au rugat de pomană. Rugăciunea le-a fost ascultată, moartea dăruită, sacrificiul primit. Cum spunea o muceniţă din patria primului regim comunist instaurat: se vede treaba că nu cred şi nu sufăr îndeajuns de vreme ce Domnul nu mă ia la El! Nimic din ceea ce este autentic aşadar nu rămâne fără răspuns. De cele mai multe ori răspunsul aici pe pământ este neaşteptat de dur. Până la lumina îngerească pe care s-o străvedem în nopţi luminoase, ni se arată mutra rânjită a lui Caliban. Dacă bănuieşte că urcăm muntele ideii, ne striveşte. Dar dacă zice că suntem simpli turişti, nu ne dă nici o atenţie. Dar tot Caliban va muri dacă o ţară întreagă va şti să răstoarne trista navă a amurgului. Trăim, acesta este adevărul, vremuri crepusculare, dar stă în credinţa noastră să invocăm aurora. Sensul spiritual al solidarităţii tocmai aici sălăşluieşte. Fireşte, în singurătate ne rugăm, dar numai împreună facem vizibil minunatul efort personal.