Amintirile celui mai bătrân monah de la Sâmbăta de Sus

Trecutul Mănăstirii „Brâncoveanu“ este marcat de diferite evenimente, deşi o aşezare monahală retrasă de lume ar trebui să fie scutită de cele lumeşti. Istoria consemnează încercările neizbutite ale unor oameni de a distruge sfinţenia acestui loc. Despre viaţa mănăstirii în timpul regimului comunist, despre mari duhovnici care au vieţuit aici şi despre renaşterea aşezământului monahal, am vorbit cu cel mai în vârstă monah de la Sâmbăta de Sus, arhimandritul Paisie Tinca.

 

- Preacuvioase părinte arhimandrit, aţi petrecut o viaţă întreagă la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi sunteţi martorul unor importante momente petrecute aici. Când aţi hotărât să veniţi la această lavră a Ortodoxiei din Ardeal?

 

Am venit la mănăstire în decembrie 1947. La început eram ca un străin aici şi nu cunoşteam prea bine lucrurile ce ţin de viaţa monahală. Veneam de mai departe, din satul natal, Izvoru Mureşului, judeţul Mureş. Am văzut lumina zilei pe 21 august 1931 şi la 16 ani m-am decis să vin la Sâmbăta de Sus. Pe 4 mai 1951 am fost călugărit de Mitropolitul Nicolae Bălan. Erau vremuri foarte grele. Asistam cu toţii la o răceală a oamenilor. Nu vorbesc de credincioşii din împrejur sau de mai departe, ci de comunişti. Autorităţile comuniste încercau să astupe totul şi să zădărnicească tot ceea ce lucram noi aici. Mi-aduc aminte că era un prefect care venea des la mănăstire şi ne ameninţa că ne leagă tinichele de picioare şi o să ne trimită acasă pe toţi. Acel prefect era de o răutate nemăsurată, needucat şi umbla mereu după el cu secretarul, căruia îi spunea mereu că este responsabil pentru alungarea monahilor din mănăstire. În 1948, s-a făcut judeţ la Braşov şi am scăpat de acest prefect răuvoitor. 

 

- Câţi monahi vieţuiau la acea vreme în mănăstirea făgărăşeană?

 

Când am intrat în mănăstire, eram trei monahi care stăteam permanent aici. Dar erau câţiva monahi care stăteau pe la Sibiu, la Institutul Teologic de Grad Universitar, unde studiau. În total eram 16 monahi. Mitropolitul Nicolae Bălan mai venea des aici şi stătea câte o lună. Am avut ascultarea să-i pregătesc mâncarea de fiecare dată când venea. Ne spunea mereu că mănăstirea este a noastră, pentru că noi trăim în ea şi că a scos-o din ruine, de sub stăpânirea Statului şi ne-a oferit-o nouă, monahilor care vieţuiam aici. „Voi aveţi dreptul să trăiţi aici, dar să trăiţi după voia lui Dumnezeu“, ne îndemna Părintele Mitropolit. Ni l-a pus stareţ pe părintele Serafim Popescu, în vremuri când greutăţile erau destule. Nu aveam venituri prea mari. La masă eram tot timpul 12 persoane şi, mai mereu. venea a 13-a persoană. Noi mereu ziceam că acea persoană care apărea tot timpul la masă era trimisul lui Dumnezeu şi că noi, cei 12 monahi, eram ca cei 12 Apostoli. Aveam 20 de hectare de pământ, pe care îl lucram noi, aşa cum puteam. Am avut ascultare şi la grajd, unde mulgeam cinci vaci şi dădeam de mâncare la 200 de păsări şi la doi porci. Am fost şi paraclisier la biserică, pentru că eram puţini monahi buni de lucru la acea vreme. 

- Aţi amintit de probleme avute cu autorităţile comuniste. Ştim cât de mult au avut de suferit mănăstirile de pe urma acestora. Cum au decurs lucrurile la Sâmbăta de Sus, în decursul anilor?

 

A fost o lucrare mare a lui Dumnezeu. Au venit aici în Drăguş cinci miliţieni, instruiţi să ne urmărească pe noi şi să ne stârpească. Erau doi miliţieni originari din apropierea satului meu. Veneau la mănăstire des şi de prima dată au intrat în vorbă cu mine. Unul dintre ei mă cunoştea de acasă şi s-a bucurat că m-a întâlnit aici. Ne-a spus să fim pe pace pentru că peste ei nu se bagă nimeni. Au fost toleranţi şi au avut încredere în noi, că nu le vom face probleme. Mi-aduc aminte c-a trecut un grup de soldaţi prin curtea mănăstirii, într-o duminică. Părintele Serafim Popescu a ieşit şi i-a certat, iar un ofiţer a ieşit din rând şi i-a dat un ghiont. După ce s-a retras părintele în casă, i-am spus că nu trebuia să iasă afară, ci să-i ignore. A mai fost un miliţian, şef de post la Făgăraş, care ne spunea mereu că dacă avem probleme cu oamenii sau cu vreun alt miliţian să-i spunem, pentru că ne va ajuta. Era la un moment dat un miliţian care vroia să bată pe un monah, pe nume Timotei şi m-am gândit c-o să ne bată pe toţi. I-am spus miliţianului din Făgăraş, dar şi celui din Drăguş, de această problemă şi am fost feriţi de furia acelui om.

 

La un moment dat, venea din Victoria un cetăţean cu armă de vânătoare şi ne ameninţa că ne omoară pe toţi. Intra prin biserică şi scuipa icoanele. Când a venit într-o zi, însoţit de o doamnă, erau prezenţi miliţienii amintiţi şi s-au speriat de ei. Le-au luat datele şi ne-a spus unul dintre miliţieni că ne mulţumeşte pentru că i-am spus de această problemă. Altfel, cine ştie ce nenorociri se puteau întâmpla pe aici. Auzeam că monahii de la alte mănăstiri, cum ar fi Turnu sau Cozia, au fost bătuţi şi unii au murit după ceva timp. Şi astăzi se povesteşte despre monahii bătuţi crunt de comunişti. Dar aici a fost pace între miliţia făgărăşeană şi mănăstire şi am fost feriţi de probleme. Mai mult, Mitropolitul Nicolae Bălan a adus în jurul mănăstirii preoţi care erau prieteni cu călugării şi s-a creat o armonie între călugări şi preoţimea de pe sate. 

 

- Aţi avut fericita ocazie să-l cunoaşteţi pe părintele Arsenie Boca. Ce amintiri păstraţi din acei ani în care părintele Arsenie vieţuia aici?

 

Când am venit la Sâmbăta de Sus aveam o pravilă aspră. Ţineam post negru încă dinainte de a veni la mănăstire, pentru că aşa consideram că trebuie să facă un călugăr. Ajuns la mănăstire, m-am retras în pădure, unde m-am îmbolnăvit de la postirea aspră. Părintele Arsenie locuia în Arpaşu de Sus şi venea sâmbătă seara la mănăstire, unde slujea sau stătea la strană. A cerut să fiu adus în faţa monahilor şi m-a întrebat: „Cine te-a pus să posteşti?“. Eu i-am răspuns că aşa ne învaţă Biserica, să postim şi să ne înfrânăm. Atunci, părintele Arsenie a arătat cu mâna în sus şi a zis: „Dacă ai să mai posteşti aşa, îţi vor trage clopotul! Ai salvarea pentru că eşti tânăr, că de nu erai gata!“. Era foarte iubit de călugări şi era socotit a fi omul lui Dumnezeu, un profet. O vreme vorbea des la altarul din pădure. Prima predică pe care a spus-o şi pe care o iubea foarte mult se chema „Din mărturiile unui sfânt“. Ne istorisea multe din viaţa Sfântului Efrem Sirul. 

- Cum îi îndemna părintele Arsenie Boca pe oameni şi pe monahi?

 

Părintele Arsenie îi privea pe credincioşi şi le spunea câte ceva din viaţa lor. Îi îndruma pe credincioşi cum să trăiască curat, mai ales pe cei căsătoriţi. Mai târziu spunea că a greşit atunci când îi îndemna la abstinenţă totală şi că unii n-au rezistat psihic unei asemenea vieţi. Mai târziu a schimbat tactul pastoral şi îi îndemna la echilibru. Pe noi, călugării, ne întreba: „Voi aţi venit aici să vă mântuiţi, sau ca să aveţi un adăpost?“. Fiecare dintre noi a avut acasă un adăpost, aşa că toţi veneam la mănăstire ca să ne căutăm mănăstirea. Atunci, părintele Arsenie ne-a spus că ne va conduce stareţul pus de Mitropolitul Nicolae Bălan, care nici el nu intervenea în treburile mănăstirii. 

 

Sâmbăta şi duminica veneau mulţi oameni la mănăstire, mai ales când observau că a venit şi părintele Arsenie Boca. Veneau grupuri multe la biserică. Nu mă miram când vedeam că era văzător cu duhul, pentru că eram obişnuit cu asta. Dar oamenii veneau şi se închinau. Se ducea la peşteră destul de rar, pentru că era urmărit de comunişti. Credea că face prietenie cu partizanii din munţi. În 1948, Mitropolitul Nicolae Bălan l-a trimis pe părintele Arsenie Boca la Prislop pentru a-l scuti de anumite vizite.

 

- V-a afectat în vreun fel decretul 410 din 1959?

 

Decretul din â59 nu m-a afectat, pentru că atunci am terminat Seminarul Teologic din Cluj-Napoca şi se prevedea în document că cel care are pregătire teologică sau armata făcută, pot rămâne în mănăstire. Ne-au lăsat în pace pentru că aveam studii.  

 

- Cu doar câţiva ani înainte de Revoluţia din 1989 au început lucrările la actuala incintă. Cum vă aduceţi aminte de aceste lucrări şi de greutăţile întâmpinate în acei ani?

 

Îmi amintesc de acei ani în care aveam mulţi muncitori care lucrau la refacerea mănăstirii. Stareţul Veniamin Tohăneanu era plecat ades prin ţară sau prin Germania. Rămâneam cu ascultarea de a supraveghea lucrările de pe şantier. Plecam dimineaţa după material de construcţie şi mă întorceam la amiază, încât muncitorii rămâneau uimiţi cât de repede veneam înapoi cu treburile rezolvate. Slujeam şi Sfânta Liturghie dimineaţa, şi rezolvam apoi toate treburile. Îmi amintesc de ispitele de la măsurătoarea pentru incinta mănăstirii, când au venit cu buldozerul, cu excavatorul să lucreze şi văzând că măsoară ei atât de puţin loc, atât de strâmt, m-am revoltat, şi arhitectul m-a întrebat de ce sunt supărat. I-am răspuns că pricina este bătaia de joc prin care măsoară terenul pentru incintă şi că o să ne strângă de spate zidurile mănăstiri. „Lasă-i să măsoare, că poimâine vine eu şi pe unde zici pe acolo măsurăm“, mi-a spus arhitectul. Am măsurat şi am lărgit cinci metri spre munte şi cinci spre vale. Nu puteam delimita mai mult, pentru că se auzea că Elena Ceauşescu vroia să dărâme clopotniţa. Îl avea pe împuternicitul ei aici, printre muncitori. La Seminarul Teologic ne-au învăţat profesorii ca, atunci când vom avea de lucru cu oamenii Statului, să nu-i contrazicem, să zicem ca ei. Aveam un profesor de psihologie care ne-a învăţat multe lucruri pentru viaţă. Lucrările au continuat,apoi mai mulţi ani şi după Revoluţie.

 

- Iar libertatea a adus şi reînflorirea mănăstirii, aşa cum o ştim astăzi. Cum au fost primite evenimentele din 1989 la Sâmbăta de Sus?

 

La Revoluţie eram plecat la Curtea de Argeş şi am făcut sărbătorile acolo. Nu eram aici când s-au petrecut toate. Sunt multe lucruri de amintit, mai ales despre oamenii care nu ştiau prea multe şi despre felul în care au înţeles evenimentele. Un singur exemplu vă dau: cabanierul de la staţiune ar fi strigat din maşină că părinţii de la mănăstire au ucis un copil de patru ani, la Revoluţie, ca să agite poporul împotriva călugărilor. Poporul a stat liniştit şi nu s-a luat după această minciună.