Se împlinesc, în curând, 35 de ani de la căderea regimului comunist. O distanță temporală care ne permite să privim cu mai multă luciditate la ce a însemnat parcursul nostru de până acum, cu bunele și cu mai puțin bunele sale. Jurnalista Ruxandra Hurezean, de la revista „Sinteza” din Cluj-Napoca, este specializată în reportaj social. În cei peste 30 de ani de presă, din redacțiile pe care le-a condus sau la a căror înființare a contribuit, dar mai ales de pe teren, de la firul ierbii, a observat transformările din societate, în special a observat omul. Despre cum arată azi România, în straturile sale profunde, am discutat în cadrul acestui interviu.
Ca jurnalist, explicați într-un interviu, „trebuie să ai întotdeauna cu tine și microscopul, și ocheanul”. Dacă ați pune ocheanul și v-ați uita în spate, cum ați rezuma acest parcurs al României postdecembriste?
Cele mai importante schimbări pe care le văd sunt legate de libertatea câștigată de fiecare dintre noi: democrația și deschiderea României spre lumea civilizată. Altfel spus, văd reîntoarcerea României în familia europeană, acolo unde a fost și unde și-a dorit să se întoarcă. Mă bucur că putem merge oriunde în lume să învățăm, să muncim, să ne plimbăm. Par evidențe și deja sună ca niște banalități, dar ele sunt condițiile fără de care viețile noastre n-ar arăta așa cum arată astăzi.
Ce evoluții și ce eșecuri ar fi de notat în carnetul dumneavoastră de jurnalist despre perioada asta?
Fiecare realitate, fiecare destin s-a sforțat să iasă din întunericul comunismului. Unele au reușit mai bine și mai repede, altele nu. Pot să spun însă că văd o strădanie mai mare din partea oamenilor, a cetățenilor decât a instituțiilor, a statului. Cetățenii României au mers mai repede înainte, au escaladat etapele, s-au străduit cu forțe proprii, făcând eforturi și sacrificii extraordinare să recupereze, să evolueze. În fiecare sat, în fiecare oraș veți vedea cum mâinile și voința oamenilor au schimbat ceva, au reparat, au rezolvat. A crescut mult participarea la viața comunității.
În ciuda a ceea ce se spune, oamenii ies tot mai mult din bucățica lor și ajută la schimbarea în bine a comunităților. În satele și orașele noastre găsim asociații și fundații care fac ceea ce statul nu face. Avem, iată, un spital ridicat de asociația unor doamne, nu de stat. Oriunde am ajuns, umblând pe teren de mai bine de 30 de ani, am descoperit că cineva, un om sau mai mulți, luptă să schimbe lucrurile. Oameni care împing lumea înainte. Veți găsi în cartea mea de reportaj astfel de personaje, care nu au părăsit locul suferinței și au luptat ca suferința să părăsească acel loc. Și au reușit.
Am eșuat în schimb în modernizarea statului. Instituțiile nu funcționează așa cum ar trebui, iar viața politică s-a degradat în ultima vreme. Mai există practici comuniste, nu am învățat să promovăm valorile și am ratat reformarea educației, poate cea mai importantă reformă pe care trebuia să o facem.
„Oamenii au luat-o înaintea țării”
Ați trăit și în comunism, așa că aveți, cumva, termenii cu care să puteți compara perioadele. Cum vi se pare că s-a transformat omul, românul de rând în cele trei decenii și jumătate?
Oamenii au luat-o înaintea țării, ei s-au schimbat cel mai repede și mai bine. Ei au decis că în mâinile lor le stă viața, că degeaba așteaptă de la stat și au pornit să-și croiască viețile cum au putut mai bine. Cei mai mulți dintre români au cunoscut și alte țări, și alte culturi, și alte moduri de a trăi. Au învățat că pot, că și ei merită o viață bună, un loc mai bun sub soarele acesta. Au priceput că au curajul și libertatea să fie ce vor. Când tanti Cica, cea care vinde legume în piața din Gherla la 75 de ani, își angajează ca ajutor un tânăr din Egipt, poți să spui că românii s-au schimbat. I-am cunoscut în toată România pe acești oameni deschiși la minte și la suflet, dar i-am întâlnit și în străinătate, în diasporă. Veți găsi reportaje despre ei în volumul „Călătorie în miezul vieții”, care a apărut acum la Editura Humanitas.
„Presa ne reamintește, atunci când avem nevoie, trecutul”, spuneați cândva. Care sunt momentele din acest trecut recent pe care le-am uitat prea repede și de care ne poate aminti azi presa?
Aceasta este o problemă. Memoria noastră are de suferit. Poate și pentru că mintea, în mod natural, se protejează și elimină ceva ce ne-a adus suferință. Poate că e sănătos pentru psihic să dai la o parte istoria care te-a umilit sau îți amintește durerea. Dar nu e util pentru ce urmează să faci. În fiecare prezent lucrează trecutul. Trebuie să ne amintim, dacă vrem să luăm decizii bune. Cred că am uitat mare parte din ororile comunismului, am uitat sacrificiile de la Revoluție, atunci când votăm pentru a fi din nou izolați. Am uitat ce înseamnă un război, deși el se află la graniță. Am uitat moștenirea lăsată de bunicii și părinții noștri, patrimoniul lăsat de atâtea etnii care au trăit și construit aici. Și acum instigăm la ură împotriva lor. Am uitat și, acest lucru ne dăunează, că am avut curaj cândva să facem lucruri extraordinare.
De aceea cred că este nevoie ca presa să facă și acest lucru, să facă apel la memorie, la istorie. Fraților, așa a fost, avem mărturii, avem oameni care au trăit acele orori. Am uitat cum se murea pe graniță dacă voiai să părăsești „lagărul” comunist? Erai împușcat, îți rămâneau oasele pe câmpuri. Ai tăi nici nu știau dacă trăiești sau nu, dacă ai scăpat sau nu. Securitatea ascundea adevărul. Și atunci, cum să prețuim libertatea de azi, dacă am uitat închisoarea de ieri?
Un tip de presă care a existat și care a avut chiar o creștere explozivă în primul deceniu de după Revoluția din 1989 a fost cea locală, presa în slujba comunității. Azi e cu totul rarisim. Dar un tip de presă încă important și cultivat în spațiul francez sau în SUA spre exemplu. De ce ne-am îndepărtat atât de mult de acest model?
Din lipsă de resurse financiare, de cele mai multe ori, publicațiile locale au capitulat, predându-se și intrând în slujba politicului. Nu s-au putut susține singure și au fost ușor de cumpărat. Au pierdut încrederea și au pierdut cititorii. Presa, ca să trăiască, are nevoie de cititori care s-o consume. Televiziunile locale și radiourile și ziarele au nevoie de publicitate ca să reziste. De publicitate din partea mediului de afaceri, fără condiționări de orientare ideologică. Până când nu vom înțelege că investiția în presă este ca investiția în spitale sau în școli, nu vom reuși să avem o societate sănătoasă. „Republica noastră şi presa se vor ridica sau vor cădea împreună”, spunea Joseph Pulitzer, considerat întemeietorul presei moderne.
Presa locală, esențială pentru dezvoltarea comunităților
Considerați posibil și necesar un reviriment al presei puse în slujba comunităților mici?
Da, îl consider și necesar și posibil. Ca din orice buimăceală, ne vom trezi și din aceasta legată de felul în care se poate face presă. După câteva dușuri reci în care publicul va descoperi că nu tot ce zboară pe internet este adevărat, corect și se va trezi luat de fraier, va căuta singur sursele credibile. Iar presa, la rândul său, are ocazia și obligația să-și regândească rostul, să devină reper în confruntarea cu avalanșa de informații, foarte multe false, care, iată, poate duce la catastrofe. Punctual, dacă presa locală se va apleca cu grijă și empatie asupra problemelor din comunitate, este imposibil să nu fie apreciată.
Țin minte că eram la un ziar local și mergeam în cartiere, oamenii aveau tot felul de nevoi, discutam cu ei, scriam, eram vocea lor. Chiar și o trecere de pietoni e importantă, dacă acolo mor oameni. Am scris primul reportaj din Pata Rât (rampa de gunoi a municipiului Cluj-Napoca, n.r.), unde locuiau romii căutători în gunoaie. A doua zi și ei au mers să cumpere ziarul. Toate problemele care țin de viețile oamenilor sunt importante. E imposibil să nu le vedem, este imposibil să nu reușim, dacă ne pasă.
În ce fel ne-ar ajuta existența unei prese locale și regionale puternice?
În primul rând ea furnizează informație pentru presa centrală. Colaborez cu PressHub, o platformă de presă online care preia știri din presa locală din toată țara. Publicându-le, le face mai vizibile și mai de impact. În felul acesta putem să vedem tabloul extins, imaginea României locale într-un singur loc. Iar problemele, bătăliile din micile localități ale țării nu se mai duc și nu se mai pot ascunde doar acolo. E o soluție care poate ajuta presa locală. Apoi, sigur, e mai ușor să scanezi problemele din proximitatea ta. Acolo, la nivel local pot fi trași de mânecă responsabilii.
Și mai este un aspect. Dacă ai o presă locală care ilustrează și modele de bune practici din unele localități sau regiuni, se creează o competiție între zone, localități. Se inspiră și se mobilizează și alte comunități. Asta ajută foarte mult societatea.
„Au crescut foarte mult spiritul de generozitate, implicarea, voluntariatul”
Există falii, clivaje aproape irecuperabile în societate. Presa a fost considerată întotdeauna o interfață, un loc al întâlnirii, al cunoașterii între diferite publicuri. Când și de ce a pierdut presa românească acest rol?
Așa e, aceste falii există - între generații, între straturile sociale. Aș zice și între intelectuali și mulțimea mai puțin educată. Presa avea și are rolul de a realiza comunicarea, de a sparge barierele dintre aceste straturi sociale. Cum o face? De ce n-o face? Părerea mea este că încearcă. Dar nu poate inventa faptele. În primul rând, ca să poată presa ajuta o legătură între generații, trebuie să existe în realitatea din jurul nostru această întâlnire. Presa poate să descrie situații, să prezinte opinii din generații diferite, din categorii sociale diferite la problemele arzătoare ale societății, să ajute la cunoaștere, dar mai întâi societatea trebuie să facă pași.
Prin reportajele mele am încercat să prezint lumea în diversitatea ei și să îmi invit cititorii, să-i iau cu mine, să o cunoască și să o înțeleagă mai bine. Să înțeleagă de ce au plecat atâtea etnii din România, de ce memoria bătrânilor este importantă, de ce trăiesc romii așa cum trăiesc și atât de puțini răzbat, de ce au plecat tinerii din țară, de ce, de ce… Și ce putem face pentru ca lucrurile să stea mai bine. Asta am vrut să arăt.
Sunteți unul dintre cei mai importanți autori de reportaje din România. Ați fost mereu aproape de lucrurile mărunte și mai puțin vizibile, de viețile neștiute ale oamenilor, de poveștile lor. Cum arată azi România asta măruntă? Ce s-a schimbat fundamental și ce nu de la Revoluție încoace?
S-au schimbat multe lucruri, dar mai ales s-a schimbat felul în care oamenii își trăiesc libertatea, viața. Mă surprind de fiecare dată cu puterea lor de a merge înainte, curajul și neînfricarea lor. Există un fel de maturitate cetățenească și nu mă refer la alegerile politice, care pot fi și dezamăgitoare, ci la conștiința că aparții unei comunități, că ai responsabilități, că-ți pasă și de alții. Au crescut foarte mult spiritul de generozitate, implicarea, voluntariatul. Gândiți-vă că s-au realizat atâtea lucruri doar din donații și muncă voluntară!
Am scris despre oameni care repară monumente, sute de monumente, despre Via Transilvanica, un drum care s-a făcut cu voluntariat și sponsori, despre spitale private construite din donațiile cetățenilor, în care oamenii sunt îngrijiți gratuit, despre acțiuni caritabile în sate, în cartierele sărace, în școli.
Ce nu s-a schimbat suficient este relația dintre autorități și cetățeni, obiceiul de a disprețui și discrimina, corupția, obișnuința de a da bani ca să ți se rezolve probleme. Sunt reflexe din comunism care sper că ne vor trece.
