Credinţa şi dorul de Dumnezeu, moşteniri scumpe primite de la părinţi

Mănăstirea Putna este un loc de adâncă credință, evlavie și rugăciune, un centru de iradiere duhovnicească și culturală de secole. Aici, Hristos este mărturisit prin faptă și cuvânt, iar viața monahală se desfășoară cu statornicie și răbdare. Părintele stareț Melchisedec, sufletul acestui așezământ, este un trăitor autentic al Ortodoxiei, un iubitor al culturii române și un mărturisitor al Evangheliei. Am bucuria de a cunoaște această mare lavră și pe unii dintre părinții ei de trei decenii. Întotdeauna am simțit aici o pace aparte. Felul în care se săvârșesc sfintele slujbe, frumusețea cântării psaltice și noblețea vieții monahale fac din Putna un adevărat tezaur duhovnicesc al neamului românesc. Putna este locul unde se află mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, cel care a fost numit „cel mai mare român”. Poporul l-a cinstit ca sfânt încă din timpul vieții, iar la adormirea sa l-a plâns ca pe un părinte. Duhul Sfântului Ștefan și moștenirea sa spirituală m-au îndemnat la acest dialog cu părintele stareț Melchisedec.

Părinte stareț, sun­teți stareț și duhovnic aici de mai mult de 30 de ani. Aș începe prin a vă întreba cum putem sădi și crește evla­via și credința în popor?

În 2004, când Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a vizitat a doua oară Putna și a aprins o candelă pe mormântul Sfântului Ștefan, în semn de recunoștință pentru binele pe care slăvitul voievod l-a făcut Patriarhiei Ecumenice prin ajutorul dat Sfântului Munte, a spus acest cuvânt: „Frumusețea unei mănăstiri nu stă în ziduri, ci în virtuțile monahilor!”. Dacă noi, ca monahi, ne îngrijim de viața lăuntrică, duhovnicească, atunci pe toate le agonisim.

Când ne-am adunat pacea în interiorul nostru și-L avem pe Hristos în inimă, atunci devenim lumină, iar credincioșii simt acest lucru. Să nu uităm că păstorul merge înaintea oilor. Prin ce merge păstorul înaintea oilor? Prin lumina care este înlăuntrul său! Căci Mântuitorul ne-a spus: „Dacă lumina dinlăuntrul vostru este întuneric, atunci întunericul cu atât mai mult” (Matei 6, 23).

Orice înnoire lăuntrică începe cu noi înșine: eu să mă silesc să devin mai bun, dar nu cu scopul de a fi lumină înaintea credin­cioșilor, ci să mă aprind de dor și de drag față de Domnul Hristos. Celelalte vin de la sine.

Cum ați crescut sfinția voastră în credință, acasă și la mănăstire?

Dacă am sporit, nu știu! Cât am făcut, nu știu! M-am silit încă de la început să merg pe calea părinților, a strămoșilor cuminți pe care Dumnezeu mi i-a dat în viață.

Mai întâi de toate, m-am născut într-o familie credincioasă, din părinții Vasile și Teodora. Tatăl meu a fost cântăreț bisericesc. Pentru el, a fi cântăreț bisericesc nu însemna doar a zice „Doamne, miluiește!” la strană. A iubit foarte mult pe Mântuitorul Iisus Hristos, biserica și sfintele slujbe.

Am să vă povestesc o întâmplare care spune foarte mult despre educația pe care am primit-o în familie. Într-o duminică, prin 1953 (era înainte de colectivizare), pe când urma să se nască al doilea lor copil, sora Maria, mama i-a zis tatălui: „Chiar în fiecare duminică și sărbătoare vrei să te duci la biserică? Mai rămâi acasă să mai stăm de vorbă, să mai discutăm problemele noastre”. Tata n-a zis nimic, a rămas acasă, iar când au bătut clopotele bisericii pentru Sfânta Liturghie a început să plângă. „De ce plângi?”, l-a întrebat mama. „Cum, când clopotele bat pentru Sfânta Liturghie, iar eu stau acasă și nu sunt la strană?!” Atunci mama i-a zis: „De azi înainte, indiferent de câți copii ne va da Preabunul Dumnezeu și oricât de greu ne va fi, tu să mergi la biserică, iar eu am să stau acasă cu copiii”. Și așa cum au hotărât atunci, așa au făcut.

Din 1968, părinții mei au început să organizeze pelerinaje la mănăstiri. Se grupau câte 10-20 de săteni și mergeau pe jos prin pădure pe la Sirițel, din Ceplenița până la Pașcani. De-acolo luau autobuzul până la Târgu Neamț, apoi până la Văratec. Drumul între mănăstiri îl făceau tot pe jos, cântând imnuri bisericești. Tatei îi plăcea mult să cânte „Cruce sfântă părăsită”, cântec care îi înduioșa foarte mult pe creștini. Vizitau mănăstirile Văratec, Agapia Veche, Agapia Nouă, Sihla, Sihăstria, Secu, Pocrov, Vovidenia, Icoana și Neamț. Mergând an de an în pelerinaj la mănăstiri, părinții ne luau pe rând și pe noi, copiii. În 1973, mi-a venit și mie rândul. Așa ne-au insuflat părinții dragostea de Dumnezeu și de ­Biserică.

Printre primii care au avut un rol deosebit în formarea mea duhovnicească a fost părintele Ilie Pralea, care m-a iubit foarte mult. Părintele Ilie a fost preot paroh în satul vecin Bădeni, unde tata era cântăreț bisericesc din 1968. Pe lângă studiile teologice, părintele Ilie absolvise și dreptul.
A fost președintele Consistoriului preoțesc din Protopopiatul Hârlău și paroh 53 de ani în același sat. Datorită pregătirii putea să fie promovat, dar a preferat să rămână cu credincioșii satului. Părintele Ilie Pralea a fost un om deosebit, de la care am învățat ordinea, disciplina și dragostea pentru slujbele bisericii. Oricât de mari erau presiunile de la partid, el nu scurta slujbele.

O mare influență asupra mea au avut poeziile și învățăturile Sfântului Ioan Iacob, pe care le-am primit de la monahia Veronica Sava, sora părintelui Iacob Sava, ucenic al Sfântului Părinte Paisie din Mănăstirea Sihăstria.

Decisive pentru parcursul pe care avea să îl ia viața mea au fost întâlnirile cu marii și sfinții duhovnici Paisie Olaru și Cleopa Ilie. Pe durata seminarului pe care l-am făcut la Neamț, i-am cunoscut bine pe toți părinții din această veche ctitorie, iar icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni îmi era mare mângâiere și alinare. Mai târziu, în vremea studenției, l-am întâlnit pe Sfântul Părinte Sofian Boghiu, care mi-a fost duhovnic pe durata facultății și îndrumător până a trecut la cele veșnice. Apoi, venind la Putna, părintele stareț Iachint Unciuleac m-a primit în viața monahală și mi-a fost duhovnic până în ziua trecerii la cele veșnice.

Aceştia sunt cei care au pus o piatră la temelia sufletului meu.

 Cum am putea spori în dragoste și scăpa de ură și dezbinare?

Biserica poate să facă mult prin rugăciune și prin cateheză. Acum avem învățământul religios în școli, dar acesta nu se ridică întotdeauna la cerințele necesare. Pentru a preda religia este nevoie de o anumită ținută, de un anumit comportament în faptă și-n cuvânt, este nevoie de a fi model. Avem nevoie de modele în licee, în facultăți, dar ele astăzi lipsesc. Istoria este predată trunchiat, fragmentar; despre Sfântul Voievod Ștefan cel Mare regăsim în manualul de istorie doar o jumătate de pagină. Dacă vrem să avem un popor educat, cu principii morale și valori spirituale, trebuie să avem o bună educație și să ne reîntoarcem la adevăratele modele. Să creăm modele, să devenim modele, și atunci se va schimba mai mult societatea în care trăim. Totodată, este nevoie de familii sănătoase din punct de vedere moral, căci din familie pornește totul.

 Cum putem forma ade­vărați creștini, adevărate modele?

Mai întâi, trebuie lectură bună. Pe copii, pe tineri, pe toți trebuie să-i deprindem cu cartea în mână. Dacă ai o lectură sănătoasă, se aprinde în tine un dor de Dumnezeu, crește dorința de a te ruga. De aici vine și cugetarea smerită: „Doamne, câte ai făcut Tu pentru mine!”. Dacă privim la viața Domnului, la viețile sfinților, ne aprindem de dor și de drag, ei ne devin modele și ne schimbăm viața.

Este greu fără a citi o carte, fără rugăciune, fără smerită-cugetare, fără duhovnic. Dar dacă pe acestea le avem, este ușor să sporim în cele duhovnicești. Să aprindem credința și să păstrăm focul acesta interior al râvnei pentru Dumnezeu. Să-L cunoaștem mai întâi pe Dumnezeu, ca să ne întrăgostim de El, cum zicea părintele Sofian Boghiu. Să te predai Lui: „Fiule, dă-mi inima ta” (Proverbe 23, 6), cum scrie în Sfânta Scriptură și cum adesea ne repeta părintele stareț Iachint. Să lași portița deschisă, cum zicea părintele Paulin Lecca, ca să intre Hristos și să lucreze în inima ta.

 Sunteți starețul unei mari mănăstiri. Ce îi atrage pe tineri astăzi la mănăstire?

În ultimii ani, tot mai puțini tineri au bătut la poarta mănăstirii, tot mai puțini candidați maturi duhovnicește, conștienți de ce înseamnă viața monahală au venit spre a lua asupră-și „jugul cel bun și sarcina cea ușoară” (cf. Matei 11, 30).

În anii din urmă, cred că tot ceea ce i-au atras pe tineri spre mănăstire au fost, mai întâi de toate, harul și lucrarea lui Dumnezeu. Un tânăr care pășește pragul mănăstirii este un dar al lui Dumnezeu făcut lumii, dar și un dar pe care lumea i-L oferă lui Dumnezeu.

Aș spune și aceasta, că dragostea pentru adevăr a jucat un rol important. După Revoluție, începând cu anul 1990 și mai ales în jurul anului 2000, foarte mulți tineri s-au îndreptat spre mănăstiri. În acea perioadă, a crescut și numărul viețuitorilor de la Mănăstirea Putna. Pe acești tineri i-a atras dragostea de Dumnezeu. Căutau, cred, altceva - ceva mai profund, mai autentic.

Noi, cei din mănăstire, ne-am străduit, pe măsura puterilor noastre, să găsim pentru fiecare viețuitor care ne-a bătut la poartă o ascultare potrivită cu darul și puterea pe care le avea. Un stareț trebuie să descopere darurile pe care ucenicul le-a primit de la Dumnezeu, să-l ajute să le pună în slujba lui Hristos și să le înmulțească în viața de mănăstire. Acest efort, această atenție, a atras și alți viețuitori.

Dar, mai presus de toate, ceea ce s-a întâmplat este o lucrare a lui Dumnezeu. Nu putem să înțelegem pe deplin de ce Dumnezeu a chemat atât de mulți tineri în mănăstirile noastre, dar suntem convinși că aceștia vor avea, pe viitor, o contribuție frumoasă și valoroasă în Biserica noastră.

 Cum se trăiește viața duhovnicească în Mănăstirea Putna?

Nu avem un program diferit față de celelalte mănăstiri. Programul slujbelor este bine cunoscut. Deșteptarea este la ora 4:00 dimineața, iar la 4:30 începe Miezonoptica, urmată de Utrenie, Ceasuri și Sfânta Liturghie. Slujbele se încheie la ora 9:00, iar până la ora 11:00 este o pauză pentru odihnă. Masa de prânz este la ora 11:00, iar între 11:30 și 16:30 se desfășoară ascultările, cu excepția celor care au ascultări fixe, cum sunt cei de la gospodărie. La ora 17:00 se săvârșesc Vecernia și Acatistul, iar masa de seară este programată la ora 19:00. Dacă cineva are nevoie de un supliment alimentar, poate lua ceva ușor la ora 16:00. Pavecernița are loc la ora 19:30, iar de la ora 20:00, fiecare este la chilie pentru pravila monahală, canon și celelalte îndatoriri personale, până la ora 4:00 dimineața.

Căutăm să rotim ascultările pentru ca toate să funcționeze bine, deoarece aceasta este casa noastră. Toți suntem ca ochii, mâinile, picioarele și urechile unui trup, formând împreună trupul tainic al lui Hristos. Viața monahală se întemeiază pe ascultare și tăierea voii proprii, adică pe smerenie.

Părintele Teofilact, care a fost un model pentru noi, ne-a lăsat o moștenire spirituală înainte de a trece la cele veșnice, pe 20 aprilie 2010. Părintele a dăruit fiecăruia dintre noi o carte a Sfântului Paisie Aghioritul, pe care a scris această dedicație: „Unde este smerenie, sunt de toate. Unde nu este smerenie, nu este nimic”. Așa ne învață și Sfinții Părinți - aceasta este calea pe care trebuie să mergem.

Care au fost duhovnicii și sfinții mai vestiți din istoria Mănăstirii Putna?

La temelia acestei mănăstiri s-au pus rămășițele pământești ale marelui său ctitor, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Însă, îna­inte de întemeierea Putnei, pe acest loc exista o veche vatră monahală. Cercetătorul și istoricul de artă Vasile Drăguț, într-un articol despre istoria spiritualității Mănăstirii Putna, susține că începuturile acesteia pot fi plasate cel mai devreme la începutul secolului al XIV-lea, dar nu mai târziu de 1350.

În anul 1982, când au început lucrările de reconstrucție a Casei Domnești, la o adâncime de 40 de centimetri au fost descoperite osemintele a cinci cuvioși care au viețuit aici. Preafericitul Teoctist, considerat al treilea ctitor al Mănăstirii Putna, spunea că acestea erau galbene și frumoase, încât îți venea „să le iei și să le săruți”. Așadar, începuturile vieții monahale la Putna sunt mult mai vechi decât perioada Sfântului Ștefan cel Mare.

Apoi a venit Măria Sa Ștefan, iar eu spun mereu: așa cum primii creștini veneau la mormintele martirilor în zilele de sărbătoare, tot astfel venim și noi la mormântul Sfântului Ștefan ca la un mărturisitor al credinței. Nu a fost mucenic, dar a fost mărturisitor. Totuși, dacă luăm în considerare rana pe care a purtat-o din 1462 (primită în bătălia pentru redobândirea Cetății Chilia) până la mutarea sa la cele veșnice, putem vorbi și despre mucenicia sa. Întreaga sa viață a fost o luptă pentru apărarea dreptei credințe, deoarece știa că, atunci când vin păgânii, nu aduc doar schimbări administrative, ci și influențe religioase și culturale din islam.

După victoria de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, Ștefan cel Mare le-a scris principilor creș­tini: „Văzând noi acestea, am luat sabia în mână și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duș­manilor creștinătății”. Aceste cuvinte arată nădejdea lui în Dumnezeu și în puterea Crucii lui Hristos. De aceea a construit atât de multe biserici și mănăstiri. Din același motiv a poruncit ca la Pătrăuți să fie pictată Cavalcada Sfintei Cruci, unde Ștefan cel Mare este pictat alături de Sfântul Împărat Constantin și de sfinții militari. Prin aceasta și-a arătat credința: fără Dumnezeu, fără Hristos, fără cruce și fără ajutorul sfinților, nu putem birui!

Pe lângă Sfântul Voievod Ștefan, la Putna au viețuit mari duhovnici și oameni de cultură, precum Eustatie Protopsaltul, Nicodim Caligraful, Isaia Caligraful și alți monahi care brodau icoane, precum Mardarie, Iosif și Zosima. În secolul al XV-lea, icoana brodată era la mare cinste, iar Putna avea un atelier de broderie renumit. Aici a viețuit Sf. Ilie Iorest, Mitropolitul mărturisitor al Transilvaniei.

În perioada Sfântului Iacob Putneanul și a ucenicilor săi - Cuvioșii Sila, Paisie, Natan, Arsenie -, s-a remarcat și Vartolomeu Mazereanu. Cu toții au format o adevărată familie duhovnicească. Sfântul Iacob însuși l-a avut ca părinte duhovnicesc pe Mitropolitul Antonie, care, la rândul său, l-a avut părinte pe Calistru, Episcop de Rădăuți, iar Calistru pe Sava. O filiație duhovnicească exemplară, întinsă pe durata unui secol. Fiecare dintre ei și-a urmat părintele duhovnicesc ca pe un model de virtute, împlinind astfel cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Alerg spre țintă!” (cf. Filipeni 3, 14).

În secolele XIX și XX, când Putna a intrat sub ocupație austriacă, s-au ridicat alți părinți care au apărat credința și neamul. Să nu uităm că Eminescu și Slavici, urmând exemplul strămoșilor, au ales Putna ca loc pentru serbarea din 1871, pentru că aici se spunea lucrurilor pe nume. Chiar și în vremea comunismului, la Putna se vorbea despre Basarabia, despre cetățile Sfântului Ștefan de pe Nistru și despre credința sa. Aici se amintea de neam și de țară, de înaintașii noștri și de bogatul tezaur pe care aceștia ni l-au lăsat ca moștenire.

În secolul XX, mănăstirea a avut părinți vrednici, precum Teofil Patraș, Paisie Prelipcean, Preasfințitul Gherasim Putneanul, Arhiepiscopul Pimen Zainea, starețul Iachint Unciuleac, părintele Teofilact, părintele ieroschimonah Chesarie Albeață, părintele Macarie și părintele Serapion Blaga, care a fost scriitor și a lăsat în biblioteca mănăstirii câteva manuscrise cu opere literare.

Acești părinți, împreună cu toți ceilalți viețuitori, au vegheat la bunul mers al Mănăstirii Putna. Pentru mine, a fost foarte greu după 1998, când părintele stareț Iachint și ceilalți părinți bătrâni au plecat la Domnul.

Ce rol au Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și mormântul său pentru viețuitorii Mănăstirii Putna?

Am să răspund prin cuvintele lui Mihai Eminescu: „Să faceți din Mănăstirea Putna Ierusalimul Neamului Românesc, din mormântul Sfântului Voievod Ștefan, Altarul Conștiinței Naționale, iar din ziua morții sale, 2 iulie, sărbătoare națională”. Noi, ca vie­țuitori ai mănăstirii, simțim acest lucru. Mormântul Sfântului Ștefan este ca un altar al con­științei, iar acest adevăr este re­simțit și de credincioși. Atât timp cât oamenii vin cu o floare și o lumânare la mormântul său - floarea recunoștinței și lumânarea rugăciunii -, acest gest arată cât de important este Sfântul Ștefan pentru noi.

Întotdeauna au existat, și încă există, persoane care contestă sfințenia Sfântului Voievod Ștefan. Acestora le spun mereu astfel: „Mergi la mormântul Sfântului Ștefan și roagă-te. Vezi dacă nu-ți ajută!”.

În Pateric se istorisește că doi monahi au văzut doi oameni pe marginea drumului. Unul dintre monahi a spus: „Aceia păcătuiesc!”, iar celălalt: „Se roagă!”. Fiecare vede lucrurile după starea sufletului său. La fel și în cazul Sfântului Ștefan: unii îi văd virtuțile, alții caută să se lege de presupuse păcate.

Cel mai important lucru este să ne rugăm. Aș vrea să aduc ca mărturie pentru sfințenia Sfântului Ștefan cuvântul vrednicului de pomenire Arhiepiscop Justinian Chira al Maramureșului, care a avut un rol esențial în ­formarea mea duhovnicească. ­Vlădica Justinian mi-a oferit sfaturi pentru întreaga viață…

În 1991, după ce a participat la Suceava la întronizarea Înalt­preasfințitului Pimen ca Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, vlădica Justinian a venit la Putna și a rămas peste noapte. Noi, cei tineri - toți eram tineri pe atunci - l-am înconjurat și l-am însoțit în biserică. Sfântul Ștefan încă nu era canonizat. Era Duminica Ortodoxiei, 1991. Când a ajuns la mormântul Sfântului Ștefan, Preasfințitul Justinian s-a așezat în genunchi, a pus mâinile pe lespedea de mormânt și a rămas așa câteva minute. Apoi s-a ridicat, a mers și s-a închinat la icoana Maicii Domnului și în Sfântul Altar. Când s-a întors spre noi, ne-a privit mustrător și a spus: „Voi nu știți ce sfânt mare aveți aici!”.

Așadar, doar cel care nu și-a plecat niciodată genunchiul și fruntea la mormântul Sfântului Ștefan nu a simțit ajutorul său. Dar pe oricine a venit cu credință și s-a rugat cu sinceritate, sfântul voievod l-a ajutat!

De ce este numită Putna ­Ierusalimul Neamului Românesc?

Așa cum la Ierusalim există Sfântul Mormânt, izvor al Învierii, tot astfel mormântul Sfântului Ștefan este mormântul unui sfânt viu. Pe piatra mormântului, sculptată în marmură de Carrara, nu este scrisă data morții - urmașii urmau să o inscripționeze, însă nimeni nu a îndrăznit să facă acest lucru, pentru că toți l-au considerat viu.

Aceasta se datorează faptului că virtuțile Sfântului Ștefan nu au mai fost atinse, la un asemenea nivel, de nici un alt domnitor. Voi aduce mai multe mărturii care confirmă acest lucru: poate și românii l-au numit pe Ștefan cu apelativul „cel Mare”, dar în scris, pentru prima dată regele polonez Sigismund I, în 1531, l-a men­ționat cu acest apelativ: „Stephanus ille Magnus” - Ștefan cel Mare.

Dimitrie Cantemir l-a numit „domn mai presus de orice laudă”, adică nici un elogiu nu poate cuprinde pe deplin măreția sa.

Carol I, care a domnit 48 de ani, cu un an mai mult decât Sfântul Ștefan, a spus: „Un alt domn ca el, ca Sfântul Ștefan, nu veți mai avea!”.

Nicolae Iorga afirma că Dumnezeu hărăzise întru el tot ce era mai sfânt și mai bun, fiind un om plin de virtuți.

De asemenea, într-o scrisoare adresată Dogelui Veneției, la 7 decembrie 1502, medicul Mateo Muriano spunea despre Ștefan că este „un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic”.

Acest lucru se petrecea cu doar un an înainte de mutarea sa la cele veșnice, după 46 de ani de domnie, ceea ce arată noblețea și dragostea pe care le-a inspirat poporului său.

Cronicile menționează că, în anul plecării sale din această lume, „au fost nămeți mari, iar primăvara puhoaie multe”, ca un semn că Sfântul Ștefan urma să ne părăsească. Iar poporul a strigat cu durere: „Plânge dealul, plânge valea… Cui ne lași pe noi, Stăpâne?”.