Protejarea vieții încă de la concepere a fost și este o preocupare constantă a Bisericii noastre. Diaconul dr. Petru Cernat, asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași și autorul lucrării „Identitatea embrionul uman din perspectivă teologică și bioetică”, ne-a vorbit despre informațiile oferite de Sfânta Scriptură, Părinții apostolici, Sfinții capadocieni şi tradiția liturgică a Bisericii cu privire la embrionul uman și cum este văzut din perspectivă bioetică. Teologul afirmă că este necesar să cunoaștem toate acestea pentru a nu-L „exila” pe Dumnezeu din aria preocupărilor noastre zilnice, chiar dacă dezvoltarea tehnicii ne face să credem că suntem atotputernici.
Părinte diacon Petru Cernat, ce informații oferă Sfânta Scriptură despre embrionul uman?
Sfânta Scriptură are puține pasaje care să abordeze direct subiectul. Cel mai cunoscut este cel din Evanghelia după Luca, unde Fecioara Maria, aflată la începutul sarcinii, călătorește la verișoara sa, Elisabeta, care era însărcinată în șase luni, având a-l naște pe Sfântul Ioan Botezătorul. Pasajul atrage atenția prin faptul că, la auzul cuvintelor de salut ale Maicii Domnului, pruncul din pântecele Elisabetei saltă de bucurie; am putea spune că se întâlnesc doi embrioni, chiar dacă astăzi termenul se referă la primele 8 săptămâni de dezvoltare intrauterină: prezența lui Hristos-embrion copleșește și cucerește inclusiv copiii încă nenăscuți.
Un pasaj sugestiv găsim și în Psalmul 138: “Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”. Cu privire la acest pasaj trebuie să menționăm faptul că expresia „cele nelucrate ale mele” are la bază un termen grecesc, „akatergaston”, care poate fi tradus prin corp neformat, embrion. Lucrul acesta arată că Dumnezeu instituie o relație personală cu fiecare dintre noi încă din perioada embrionară și că nici o etapă din viața omului nu este în afara Providenței dumnezeiești.
Al treilea pasaj la care putem face referire se găsește la Ieșirea 21, 22-23. Este vorba despre o luptă dintre doi bărbați, care, neintenționat, lovesc o femeie însărcinată. Textul spune, în varianta ebraică, că dacă femeia leapădă (adică suferă un avort provocat) fără altă nenorocire, vinovatul va trebui să plătească o amendă, iar dacă se întâmplă să moară și ea, se va cere viața vinovatului în schimbul vieții mamei. Varianta grecească a textului este puțin mai nuanțată: pedeapsa se învârte în jurul copilului nenăscut. Dacă acesta „iese” fără să fie format, atunci vinovatul va plăti o amendă, dacă este format, atunci „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, suflet pentru suflet”. Sigur că acest ultim pasaj este provocator, în sensul că pare să introducă o diferență de „statut” în funcție de etapele de dezvoltare intrauterine, însă tradiția creștină, prin glasul Sfântului Vasile cel Mare, va sublinia că avortul rămâne un act brutal, ucigător, atât pentru copilul din pântece (indiferent de etapa de dezvoltare), cât și pentru femeie, de aceea protejarea celei din urmă va deveni o moștenire binecuvântată.
Cum este privit avortul și abandonarea nou-născuților la Părinții Apostolici?
Creștinii din secolul al II-lea se întâlnesc cu câteva practici ale lumii greco-romane: avortul, abandonarea nou-născuților (în caz că pater familias nu îl recunoștea pe copil ca fiind al său), uciderea prin otrăvire. La această stare de fapt ei răspund printr-o etică a non-violenței: nu numai că nu ucid în nici un fel (să ne amintim de porunca a șasea din Decalog: Să nu ucizi!), dar nici măcar nu participă la spectacole care încuviințează uciderea. Astfel, creștinii nu numai că nu ucid un copil născut, dar nici măcar nu se ating de viața unui copil aflat în pântece, arătând că embrionul uman este în aceeași situație de vulnerabilitate ca și alte categorii sociale (văduve, săraci, orfani), deci nu se poate apăra singur. De aici și importanța unui „purtător de cuvânt” care să apere interesele copiilor ale căror glasuri încă nu pot fi auzite de urechea mult prea plină de vulgar a omului contemporan. În definitiv, pentru Părinții apostolici, a nu face avort însemna a-ți extinde iubirea și asupra copilului nenăscut.
Ce informații avem de la Sfinții capadocieni despre această problematică?
Sfinții capadocieni creionează învățătura despre embrionul uman în jurul dialogului cu filosofia și știința vremii. Ei vor aduce în discuție, pe urmele apologeților creștini din secolul al II-lea, problematica însuflețirii embrionului uman încă de la zămislire. Cea mai întâlnită idee filosofică în acea perioadă susținea că sufletul cu adevărat uman vine în om abia la naștere. Sfântul Grigorie de Nyssa, urmat apoi de Sfântul Maxim Mărturisitorul, vor apăra intervenția personală a lui Dumnezeu în procreație încă de la început, arătând că sufletul și trupul sunt în relație precum un artist este în relație cu instrumentul său muzical. Oricât de priceput ar fi artistul, dacă instrumentul este dezacordat sau afectat în vreun alt mod, măiestria lui (a artistului) rămâne ascunsă, nu poate atinge nivelul maxim de exprimare.
Tot așa și cu sufletul: sufletul rațional este prezent întreg de la început în om, însă din pricina „micimii” ființei încă nu se poate exprima la adevărata sa complexitate. Odată ce dezvoltarea biologică va permite, această complexitate se va putea manifesta în întregime. Iar dacă sufletul (venit de la Dumnezeu) este prezent în trup încă de la zămislire, atunci cele două componente trebuie să aparțină cuiva. Ele sunt trupul și sufletul cuiva, adică ale unei persoane. Ele nu pot exista în afara acestei relații cu ipostasul uman. Astfel, embrionul este un „ce” (trup și suflet uman), dar și un „cine” (o persoană aflată în relație cu Dumnezeu și mama).
Cum este văzut embrionul uman în tradiția liturgică a Bisericii Ortodoxe?
Tradiția liturgică a Bisericii Ortodoxe dedică trei sărbători zămislirii: 25 martie (Buna Vestire), când pomenim zămislirea ca om a Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria; 23 septembrie, pomenirea zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul; 9 decembrie, zămislirea Sfintei Fecioare Maria. Textele imnografice închinate acestor evenimente subliniază că embrionul nu devine persoană, ci este persoană de la început, iar comunitatea creștină mărturisește că misiunea în lume a fiecărei persoane este stabilită încă din pântecele matern, iar cei din jur se cuvine să slujească vieții și înfloririi ei pe pământ.
Care este identitatea embrionului uman din perspectivă bioetică?
Dezvoltarea tehnologiilor de intervenție asupra vieții și promisiunile pe care le conturează au început să interfereze cu viziunea creștină asupra începutului vieții. Spre exemplu, tehnicile de fertilizare in vitro, chiar dacă au apărut ca o reacție la problema infertilității, astăzi pot fi folosite cu scopul de a interveni asupra genomului uman, nu neapărat în scop terapeutic, ci susținând ideea de „designing babies”, viitorii părinți nerezistând ideii de a avea cel mai „dotat” copil. Este vorba de așa-numita „pantă alunecoasă” din teoria morală. Așa se ajunge ca, în primele 14 zile de dezvoltare, embrionul uman să nu fie considerat ființă umană, ci, în cel mai bun caz, o potențială ființă umană, această fereastră lăsând loc cercetării și manipulării vieții lui.
Mintea omului contemporan s-a desensibilizat cu privire la ideea de paternitate și maternitate. În acest context se cuvine amintit faptul că părinții sunt în prima linie a recunoașterii identității umane a embrionului încă de la concepție. Dacă iubirea înseamnă doar plăcere, iar persoana celuilalt este mijlocul prin care îmi satisfac dorința de posesie și plăcere, atunci este foarte greu de a ne dezlipi de ideea că embrionul este doar un conglomerat de celule.
Care este contribuția teologiei ortodoxe contemporane la creionarea identității embrionului uman?
Cred cu tărie că teologia ortodoxă contribuie în primul rând la nivel de limbaj. În limbajul bioeticii de astăzi se pomenesc adesea concepte precum „produs de concepție”, „pre-embrion”, „avort post-natal”. Manipularea prin limbaj a dus la slăbirea sentimentului moral al omului de astăzi. Teologia înnobilează viziunea despre embrionul uman prin faptul că folosește expresii precum „copil nenăscut”, „persoană vulnerabilă”, „ființă plăpândă”.
De asemenea, teologia ortodoxă creionează definiția persoanei umane în jurul ontologiei, și nu în jurul caracteristicilor personalității. Persoana nu este doar suma unor caracteristici ale personalității, ci o rotunjire a naturii umane într-un întreg de sine stătător, susținut de harul lui Dumnezeu. Acest „întreg” este partenerul de dialog al lui Dumnezeu în ordinea creației.
Relația pe care Dumnezeu o instituie cu fiecare om încă de la zămislirea sa îl păstrează pe drumul desăvârșirii. Mai puțin Dumnezeu în om înseamnă și mai puțină umanitate. Misiunea teologiei în cetate este de a aminti faptul că așezarea numai sub lupa simțurilor a tuturor registrelor vieții umane înseamnă a coborî umanul în subuman și a înlocui viața spirituală cu surogatele digitale.
Se poate vorbi despre „statutul spiritual“ al embrionului uman?
În fiecare embrion, odată cu diviziunea celulară, care este responsabilă de dezvoltarea trupului său și cu transmiterea ereditară a însușirilor care îi definesc personalitatea, are loc și manifestarea sufletului său. Prin sufletul său, embrionul va lepăda „haina” omenescului spre a primi „veșmântul” dumnezeirii, va păși din timp către veșnicie, va trece de la stricăciune către nestricăciune și de la asemănarea fizică cu părinții săi la asemănarea duhovnicească a lui Dumnezeu.
Înlăuntrul embrionului se află în mod smerit pecetea chipului lui Dumnezeu. Suflarea lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața biologică, căci aceasta o au și animalele, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală. Prin spirit, mișcările trupului devin mișcări voite, simțite și alese conștient. Aceasta arată că omul nu este în niciun stadiu al lui o mașină automată, absurdă și fără sens, ci un mister unic, plin de sensuri și simțiri nesfârșite, având o pecete proprie lui, legată în mod unic de Dumnezeu.
Identitatea spirituală a embrionului uman se vede în pecetea unicității ce se imprimă chiar de la conceperea fiecărui om adus pe lume. Iar unicitatea, care distinge pe orice om de părinți sau de sinteza lor trupească și sufletească, ca și de oricare alt om, este una cu relația unică în care se află fiecare om cu Dumnezeu. Prin ea fiecare om este realizat ca „partener distinct al dialogului cu Dumnezeu”, după cum spunea Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.
De ce este necesar să cunoaștem aceste informații pe care ni le-ați oferit?
Informațiile pot fi înțelese în sensul unui diagnostic. Pentru omul contemporan, care „a exilat” pe Dumnezeu și pe Biserica Sa din aria preocupărilor sale serioase, glasul Lui pare învechit, dacă nu străin; pare un glas a cărui prezență amenință autonomia individuală sau colectivă a omului „de acum”. Rezultatul acestui fapt este „ascunderea” acestui om, reprezentat de o bioetică seculară, în propriul egoism ce prezintă accente sociale și etice construite după chipul și asemănarea tehnicii. Izbăvirea sau siguranța lui vin de la tehnică.
Stăpânit de certitudini și chinuit de un instinct de posesiune, omul recent tinde să transforme celelalte prezențe umane și întreaga creație în „obiecte” de consum și de exploatat. El se simte tot mai singur și izolat, încarcerat, în mijlocul unei creații care nu-l mai recunoaște ca stăpân. Pământul îi devine necropolă. Însă propovăduirea creștină ne demonstrează de 2.000 de ani că nu moartea, ci Învierea are ultimul cuvânt.
